„Fără de Mine nu puteți face nimic!” (Ioan 15, 5)
Această spusă a Mântuitorului urmărește întreaga istorie a omenirii, arătând că lucrările, relațiile, proiectele din care lipsește Dumnezeu sunt, mai devreme sau mai târziu, sortite eșecului.
Toată încercarea omului de a se sustrage de la ascultare, de la supunere, de a ieși din relația cu Dumnezeu, căutându-și autonomia, independența, dorința de a trăi „de capul lui”, duce, la un moment dat, la cădere.
Liantul care face ca toate „învoielile” noastre să aibă trăinicie este Dumnezeu. Când Dumnezeu este exclus, îndepărtat, Se „retrage” în tăcere, dar privește cum ceea ce construim se dărâmă, ușor-ușor sau brusc, punându-ne în situația de a pune noi baze, de a crea noi construcții, dar care să-l includă și pe El, „piatra din capul unghiului”, care dă trăinicie întregii zidiri.
Istoria mântuirii, așa cum este relatată de Sfânta Scriptură, ne pune înainte două momente puse, cumva, în oglindă, și care ne arată lucrarea lui Dumnezeu în viața omului și ce se petrece atunci când Dumnezeu este exclus.
Babel și Cincizecimea.
În primul caz amestecarea limbilor, care generează lipsa de coeziune, imposibilitatea conlucrării (parcă nu vorbim aceeași limbă…), neînțelegerile.
În al doilea, unitatea limbilor, vorbirea pe înțelesul tuturor, decodificarea limbajului, lumina înțelegerii, clarificare, împreună ședere.
Acolo, oamenii caută să-l „cucerească” pe Dumnezeu prin forțele proprii (sigur, excluzând că și acestea sunt tot un dar al lui Dumnezeu), omul care se cațără spre divinitate, pășind pe rațiune și materie. Dincoace, Dumnezeu Se coboară la om, Se face accesibil omului, venind din înaltul slavei Sale și, ca o adiere de vânt, Se așează în sufletul omului și dă omenirii posibilitatea unității.
Venirea Mângâietorului aduce lumină, cunoaștere, tărie, curaj. Este tot ceea ce omul are nevoie. Dumnezeu, care pune harul Său pentru întărirea omului, pentru curățarea lui de toată întinăciunea…
