Crăciunul ne-aduce o veste bună: Dumnezeu nu uită niciodată de noi! Oricât ar părea de absent, oricât de departe am zice că e de noi, Dumnezeu ne este mai aproape decât ne suntem noi înșine.
Crăciunul ne aduce un model de viață: bunătatea este cea de care lumea are nevoie! Slava adusă lui Dumnezeu trebuie să se regăsească în bunăvoința dintre noi. În pacea pe care legătura cu Dumnezeu o generează și în relațiile dintre semeni. Altfel, nu suntem decât „chimvale răsunătoare”. Ca niște cutii goale care fac mult zgomot.
Crăciunul ne aduce o speranță: omul poate fi darnic, poate fi altruist, poate împărtăși cu ceilalți ceea ce are, ceea ce este, fără a aștepta în schimb nimic. Dumnezeu Se face dar și dăruitor, totodată. De multe ori, ceea ce au nevoie ceilalți nu este darul nostru, ci însăși prezența noastră, care este mai prețioasă decât orice dar.
Crăciunul ne aduce un model de comuniune: Dumnezeu Se pune pe Sine în situația de a avea nevoie de om, de creația Sa. Se smerește într-atât, încât arată întregii creații cât de valoroasă este pentru El. Că simpla prezență a lui Dumnezeu generează, ca un pol al atracției, prezența întregii creații. Îngerii, oamenii, animalele, astrele cerești, pământul…. Toate iau parte la bucuria Nașterii Domnului.
Fiecare dintre aceștia oferă Domnului câte ceva: cerul oferă steaua care îi conduce pe magi, păstorii peștera, cu ieslea ei, magii, darurile lor (aur, ca unui împărat, smirnă, ca unui muritor, tămâie, ca unui Dumnezeu), omul oferă Fecioara Născătoare de Dumnezeu, animalele, căldura casei lor…
Fiecare avem ce dărui. Doar să vrem.
Hristos se naște, slăviți-L, Hristos din ceruri, întâmpinați-L, Hristos pe pământ, înălțați-vă! Strigați Domnului tot pământul și cu bucurie lăudați-L, popoare, că S-a preaslăvit!
Sărbători cu bucurie și pace!
