Ești aici
Home > Artă și Tradiție > Despre ALBINĂ – în simbolistica românească

Despre ALBINĂ – în simbolistica românească

Dintre animalele care dau hrană pruncului Zeus sunt amintite destul de des și albinele, care, în același timp, îl și păzesc, sau se menționează că nimfele îl hrănesc cu lapte și cu miere; în unele variante, Zeus s-a născut într-o peșteră din Creta, locuită de albine, unde nici zeii și nici oamenii nu puteau intra, fiind apărată de albine; Zeus prunc este conceput ca născându-se în fiecare an, la fel cu vegetația pe care o reprezintă în plan religios.

În tradiția românească fiecare lucru are un rost, are un sens, prevestește ceva și pregătește evenimentele viitoare. Atenția spre detalii a țăranului român este știută. Simbolurile sunt diverse în funcție de regiunea din care vin.

Ne-am gândit că pe parcursul mai multor episoade să prezentăm extrase dintr-un dicționar reprezentativ al simbolisticii românești.

Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești. Autor: ROMULUS ANTONESCU

Albina se bucură de un uriaș prestigiu mitologic și simbolic, pentru că este singura viețuitoare care transformă scârna în aliment; ajutând Creatorului la facerea lumii, ea a primit harul de a scoate din sine, după hrănire, nu o substanță „necurată”, ci, din contra, substanța cea mai dulce și mai hrănitoare din lume, mierea, anulând astfel, în sens pozitiv, antinomia structurală ce definește procesul hrănirii, obținând dintr-un aliment tot un aliment; este considerată ca o ființă aproape divină, dăruită cu puteri și calități ieșite din comun; miturile și legendele, credințele și practicile magice, datinile și proiecțiile simbolice depun mărturie asupra prestigiului ei deosebit, a faptului că, încă din cele mai vechi timpuri, chipul ei a fost sacralizat, acordându-i-se și o viață „secundă”, de ordin spiritual;

Despre rolul pe care îl avea creșterea albinelor în Dacia romană grăiește, între altele, existența unui cult al divinității protectoare a albinelor: Diana mellifica; în acest context, nu trebuie uitat că majoritatea zdrobitoare a cuvintelor ce denumesc insecta, produsele ei și uneltele stupăritului sunt de origine latină, că albina apare frecvent în zicători, proverbe, expresii idiomatice și că numeroase denumiri toponimice și onomastice se inspiră din sfera lexicală generată de numele insectei ori din activitatea stuparului; în cosmogonia populară românească, trei viețuitoare au un rol decisiv în facerea lumii: broasca, ariciul și albina; ele trudesc alături de sau în locul Demiurgului, pentru a duce la bun sfârșit munca titanică a făuririi întregului Univers; ele sunt considerate animale sfinte, albina ocupând însă o poziție aparte, fiindcă ea nu făurește lumea, dar este cea care aduce vestea salvatoare, fiind conotată cu miracolul secvenței aliment-aliment (mierea), refuzând, în textele folclorice orice atingere cu animalele mai puțin „pure”; legendele spun că albina a fost trimisă de Demiurg să-l întrebe pe arici cum poate fi îndreptată lumea alcătuită „strâmb” de Creatorul divin; pentru că ariciul nu a vrut să-i dezvăluie taina cosmogonică, albina s-a ascuns după o frunză și a tras cu urechea la mormăielile bătrânului înțelept și morocănos; în felul acesta a aflat soluția salvatoare și i-a comunicat-o și Creatorului; ariciul, văzând că l-a pândit și l-a iscodit, mâniat pe albină, a blestemat-o, zicând că ea, cât va fi și va trăi, să-și mănânce baliga; însă Dumnezeu, văzând că albina i-a spus ce a auzit ea la arici, a binecuvântat-o ca, nu numai ea singură, ci și oamenii să-i mănânce baliga și aceea este mierea; tot legendele afirmă că mierea este scârna albinei, iar ceara este sudoarea ei, iar în alte legende se spune că mierea rezultă din transformarea sângelui albinei, iar ceara din sudoarea ei; veninul albinei este explicat astfel: albina este ispitită de șarpe, care o îndeamnă să-i ceară Creatorului o armă asemănătoare cu limba sa otrăvită; sau, insecta păcătuiește prin dorința de a fi mai puternică decât orice ființă, de a poseda o substanță prin care să poată omorî pe acela pe care îl va mușca; ca pedeapsă, Demiurgul i-a hărăzit ca nu acela să moară, pe care îl va mușca ea, ci ea să moară; alte două caracteristici ale albinei (curmătura de la mijloc și dungile galbene și negre) sunt puse în legătură directă cu atributele ei de „iscoadă”: pentru că a tras cu urechea și a aflat tainele deținute de arici, drac sau bogătan, ea a suferit fie blestemul, fie agresiunea acestora și a rămas cu corpul vărgat de șiruri negre; puține sunt legendele care istorisesc geneza albinei; asemenea ariciului, broaștei, cerbului sau boului, adică a animalelor consacrate, ea este prezentată ca un animal precosmogonic, există ca atare încă dinaintea facerii lumii; doar în două narațiuni inconsistente, albina apare ca o metamorfoză a lacrimilor Maicii Domnului, ori a unor grăuncioare aruncate de Demiurg peste flori; deci albinele sunt tare iubite de Dumnezeu; câte gujulii sunt, nici una nu este așa curată; dar nu oricine poate ține albine, fiindcă trebuie să fie cineva curat, pentru că altfel nu le merge bine; se cere chiar ca prisăcarul nici să nu aibă soție, pentru că, dacă nu este curat, roii fug sau albinele pier.

Sursa: DICȚIONAR DE SIMBOLURI ȘI CREDINȚE TRADIȚIONALE ROMÂNEȘTI

Autor: ROMULUS ANTONESCU

cimec. ro

Foto: Adrian Bularca

Articole similare

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Sus