Ești aici
Home > Artă și Tradiție > Despre ARICI – în simbolistica românească – e păcat să omori ariciul, pentru că el a urzit pământul si l-a măsurat

Despre ARICI – în simbolistica românească – e păcat să omori ariciul, pentru că el a urzit pământul si l-a măsurat

În ansamblul mitologiei populare românești, ariciul reprezintă animalul prin excelență cosmogonic, de aici provenindu-i prestigiul și autoritatea; nici o altă vietate din bestiarul folcloric nu este atât de intim, atât de profund legată de momentele decisive ale facerii dintâi a lumii, pentru că „el a urzit pământul”, „oamenii nu-l omoară, că e de când cu urzirea pământului”, „e păcat să omori ariciul, pentru că el a urzit pământul sau l-a măsurat”, „ariciul a urzit pământul împreună cu Dumnezeu”, „ariciul la o casă e cu noroc”; atributul fundamental al ariciului este acela de meșteșugar demiurgic, de făurar, în ipostaza cea mai „tehnică” a acestui cuvânt; actele prin care ariciul se manifestă în facerea lumii sunt acelea de a măsura, a concepe și a clădi întregul pământ, după un „plan” bazat pe ideea de echilibru, ritm, funcționalitate; creația lui nu este una stihială, oarbă, ci una limpede, profund rațională și cu adevărat demiurgică.

În tradiția românească fiecare lucru are un rost, are un sens, prevestește ceva și pregătește evenimentele viitoare. Atenția spre detalii a țăranului român este știută. Simbolurile sunt diverse în funcție de regiunea din care vin.

Ne-am gândit că pe parcursul mai multor episoade să prezentăm extrase dintr-un dicționar reprezentativ al simbolisticii românești.

Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești

Autor: ROMULUS ANTONESCU

Atributele sale îl conectează la arhetipul mitologic al eroului civilizator; cu asemenea funcție, ariciul este întâlnit numai în vechea mitologie iraniană, unde apare ca inventator al focului, ca sfătuitor al oamenilor, ca păstrător al tainelor legate de tehnicile muncii agrare; el se prelungește în cultura greacă, unde este considerat ca fiind cel mai știutor dintre toate viețuitoarele; el nu este doar meșteșugar, ci și demiurg, posedă nu doar înțelepciune, ci și omnisciență, nu are termen de comparație în nici una din mitologiile vecine, este specific românească, fără precedent și etimon în cultura și simbolica greco-romană și chiar indo-europeană; figura lui s-ar putea să fie un element de substrat, o urmă din mai ample și mai complexe mituri străvechi, care povesteau faptele unei mari divinități chtoniene, creatoare de lume și făuritoare de legi; este, în mod evident o ființă demiurgică; puterea sa creatoare se manifestă prin faptă, sau prin cuvânt (sfat); ariciul face lumea și știe cum trebuie făcută aceasta; dar el nu o face niciodată singur, ci împreună cu Dumnezeu, sistemul culturii populare întâlninduse cu cel creștin, având loc întrepătrunderea lor; ariciul este factorul activ, este cel care face și desface ițele cosmogoniei; deci el este demiurgul real, cel care cunoaște și făptuiește, chiar dacă, în poveste, el este prezentat ca „ajutător” al lui Dumnezeu; apare în două ipostaze principale: el este fie cauza erorii cosmogonice, fie remediul ei; atunci când greșește zidirea lumii, ariciul o face fie din neatenție, fie din șiretenie, din dorința lui de a-l păcăli pe Dumnezeu; atunci când corectează eroarea cosmogonică, el acționează fie printr-un sfat înțelept, fie printr-o faptă concretă; prin dorința sa de a face mai mult pământ și apoi prin puterea sa de a-l stăpâni și modela, ariciul se dovedește a fi o ființă mitologică profund telurică; el își exercită puterea creatoare peste pământ (face mai mult pământ) și pe sub pământ (se bagă dedesubt, încrețindu-l și făurind munții, văile, dealurile, râpele); pământul de la începuturile lumii este drept și neted și nu poate reține apa și nici nu o poate conduce, din care cauză el este un pământ sterp, uscat, arid și nefolositor omului; născând formele de relief, ariciul face posibilă, în plan mitologic, însăși viața, mișcarea, transformarea lumii; ceea ce era unitar, monoton și indistinct devine acum variabil, bogat, dinamic; formele de relief semnifică astfel multiplicitatea și diferența; lumea creată inițial de către Demiurg numai pe două dimensiuni (lungimea și lățimea) câștigă, prin acțiunea creatoare a ariciului, o a treia dimensiune, verticalitatea (înălțimea și implicit adâncimea); rostul cosmogonic al ariciului este acela de a găsi un echilibru între contraste, între cer și pământ, între pământ și apă, între pământul neted și pământul frământat de forme de relief; ariciului deci îi revine rolul deosebit de important de a stabili ritmurile din natură; el creează, într-un anume sens, „plaiul mioritic”, adică această permanentă succesiune de planuri ascendente și descendente; deci, mai mult decât Dumnezeu, el este creatorul lumii, care abia de acum capătă o formă dinamică, contradictorie și tot el pune bazele vieții, aducând apa la suprafață; el nu refuză, în principiu, să ofere soluția și nici nu se manifestă ca un dușman fățiș al Demiurgului; acest ghemotoc viu, care se face și desface, se întinde și se strânge, funcționează, în credințele tradiționale românești, ca un regulator al ritmurilor firii; el mediază între pământ și apă, între spațiul întins și cel unduit, între arid și fertil, între suprafață și adâncime.

„Arici, pogonici, Du-te la moară și te-nsoară, Și ia fata lui Nicoară, Cu cercei de ghiocei, Cu căruța Radului, Și caii-mpăratului!”

Epitetul „pogonici” făcând aluzie la „pogoanele” pe care ariciul le-a măsurat, în momentul cosmogoniei, pentru a vedea dacă pământul încape sau nu sub bolta cerului; deci lumea făurită de arici este una dinamică, mișcătoare, în opoziție cu aceea a Demiurgului, ternă, prin activitatea sa el mediind și între alte opoziții (plan/unduit, lumină/întuneric/, uscat/umed, uniform/diferențiat/, steril/fertil); deci, în general, ariciul mediază între natură și cultură, fiind un simbol al priceperii meșteșugărești și al înțelepciunii, al rațiunii și al cugetării; în cosmogonie îndeosebi, Demiurgul se mișcă numai pe orizontală, pe verticală și mai ales în adânc urcând și coborând numai două animale, ariciul și  broasca; primul coboară sub pământ și-l ridică, formând munții și văile, în timp ce al doilea se scufundă în ape și scoate de acolo pământul; ariciul și broasca își corespund astfel precum doi poli ai aceleiași axe, ei reprezentând singurele viețuitoare demiurgice care urcă și coboară, deci care domină verticalitatea; alte legende ne arată că ariciul este, în același timp, un operator binar și între zi și noapte: „Și ca să fie văstrată ziua cu noaptea, Dumnezeu a luat un ghem de ață albă și neagră, să le răsucească și să facă numai unul și după acela să depene ziua și noaptea; la treaba asta a luat tot pe arici”; în multe alte legende, ariciul apare asociat cu soarele, care vine ca mesager al lui Dumnezeu, sau îl ajută să răstoarne pământul, în general el conotând sensul de lumină; ca orice divinitate telurică, ariciul este un stăpân (și paznic) al tainelor și bogățiilor pământului; spre deosebire de șarpe (care păzește comorile oamenilor ascunse în pământ), ariciul păstrează cu strășnicie secretul unui rod „natural” al pământului; este vorba de o plantă magică, având putere asupra vieții și morții, asupra bolilor și oamenilor, asupra produselor „tehnice” create de oameni, de planta care asigură omnisciența și chiar harul de a pătrunde prin „ușile Raiului”; pentru ajutorul dat Demiurgului, ariciul a fost blagoslovit astfel: „Oriunde te va închide, tu vei putea deschide”, primind în dar „iarba fiarelor”, cu ajutorul căreia el poate descuia orice lacăt și orice încuietoare.

Se crede că este păcat ca ariciul să fie omorât, pentru că el a urzit sau a măsurat pământul.

Sursa: Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești

Autor: ROMULUS ANTONESCU

cimec. ro

Foto: pexels

Articole similare

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Sus