Potrivit Sfântului Ioan Scărarul, trândăvia este lenevire a sufletului și moleșeală a minții, neputință în rugăciune.
Stând la rugăciune, trândăvia ne aduce aminte de unele lucruri necesare și astfel se folosește de toată ingeniozitatea spre a ne trage de aici cu căpăstrul unui pretext binecuvântat.
Sfântul Efrem Sirul așează trândăvia în fruntea celor patru duhuri pătimașe, că una care este piedică a toată fapta bună și potrivnică celei mai înalte chemări a omului.
Trândăvia seamănă cu lenea. Însă, în vreme ce lenea îl oprește pe om să muncească spre a dobândi cele necesare traiului, trândăvia îl oprește de a se strădui să înmulțească darurile primite de la Dumnezeu.
Sfântul Efrem face, astfel, referire și pune în capul listei cererilor de vindecare ale rugăciunii sale, trândăvia, ca principală sursă a blocajului omului în calea desăvârșirii.
Darurile primite de la Dumnezeu, talanții (marea bogăție a fiecăruia dintre oameni, oricât de „mic” ar fi), se cer a fi lucrate și înmulțite.
Munca, atât în cele lumești, cât și strădania în cele dumnezeiești, este principalul remediu împotriva trândăviei. De aceea monahii, dintotdeauna, au însoțit rugăciunea cu munca.
Orice reușită în plan material, orice împlinire a „datoriei”, dă omului încredere și în cele dumnezeiești, dacă atenția lui este la împlinirea voii lui Dumnezeu.
Munca îndepărtează plictiseala, lehamitea, trândăvia, depresia.
Lucrarea virtuților împlinește nevoia omului de veșnicie, de căutare a desăvârșirii, de găsire a sensului existenței sale.
De aceea, atenția și intenția permanentă a omului de a lucra ceva, de a pune în practică darurile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, aduce îndepărtarea trândăviei și bucuria reușitei.
