Ești aici
Home > Spiritualitate > Dumnezeu binecuvintează puținul

Dumnezeu binecuvintează puținul

Cine a zis că hrana nu este importantă? Că omul poate trăi numai spiritual? Numai din rugăciune și viață duhovnicească? Că omul se poate sătura numai ascultând cuvântul lui Dumnezeu?

Suntem și trup, iar trupul se întreține cu hrană trupească. Hrană care să ofere trupului suportul necesar existenței. „Pâinea cea de toate zilele”, pe care o invocăm în rugăciunea Tatăl nostru, se referă, fără îndoială, și la această latură trupească, la nevoia organismului de a primi cele necesare existenței sale.

„Nu numai cu pâine va trăi omul, desigur, dar nici fără ea cât timp sufletul nu se va fi slobozit din lut”. (Nicolae Steinhardt)

Apostolii solicită Mântuitorului să dea drumul mulțimilor care Îl ascultau, spre a merge în sate să-și cumpere de mâncare. Hristos răspunde: Nu trebuie să se ducă; dați-le voi să mănânce. Iar ei au zis: „Nu avem aici decât cinci pâini și doi pești”.

Porunca morală a Mântuitorului, față de mintea noastră, e absurdă, uneori. Căci cum ar fi putut înțelege Sfinții Apostoli, cu mintea, că s-ar putea sătura o mulțime atât de mare, din „cinci pâini și doi pești”? Și totuși, „au mâncat toți și s-au săturat și au adunat rămășițele de fărâmituri: douăsprezece coșuri pline”.

Taina? Iubirea.

Din care izvorăște porunca morală a lui Hristos: iubirea trece adesea pe lângă înțelegerea minții, nu sfidând-o și anulând-o, ci arătând că ea este izvorul firesc al oricărei fapte morale; că ea își are rațiunile, mijloacele și scopurile proprii, în rolul pe care îl îndeplinește în viața omenească.

Evanghelia nu ne spune cât cântăreau pâinile și peștii; nici cât de înfometate erau mulțimile; nici cum le-a înmulțit, nici dacă s-au mai deschis traiste, ce fuseseră legate până atunci de egoism. Oricum s-au fi realizat minunea, a fost numai lucrarea iubirii!

Ea a poruncit, ea a înțeles, ea a lucrat, ea a cuprins mulțimile de oameni într-o impresionantă unitate de gând, de simțire și de faptă.

Iubirea stârnește la lucrare, îi pune pe oameni împreună. Deschide inimile și traistele oamenilor.

Vasile Voiculescu, în „Ciorba de bolovani”, surprinde tocmai această lucrare a iubirii de a înmulți hrana, punând oamenii împreună și valorizând ceea ce poate oferi fiecare.

După o perioadă grea de foamete și lipsuri, un Străin poposește într-un sat pentru a-i învăța pe oameni că traiul în comun poate fi calea de supraviețuire.

Adunând întregul sat în jurul unui bolovan din care va face o ciorbă, dă senzația unei minuni, punând, totodată, pe fiecare dintre săteni să contribuie cu ce avea ținut numai pentru sine în casă, la gătirea unei ciorbe care satură întreaga comunitate, oamenii manifestându-și iubirea dăruitoare, provocați de Străin.

Hrana a fost numai pretextul manifestării Iubirii.

Dacă fiecare contribuie cu ceea ce are (cu talanții pe care i-a primit, în definitiv, ca o formă de hrană pe care o poate împărți și celorlalți), șansele ca întreaga comunitate să se „sature” sunt cât se poate de reale.

Și vor rămâne și firimituri din belșug, cu siguranță, spre a hrăni și alte comunități.

Foto: crestinortodox.ro

Articole similare

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Sus