Ce bine ar fi ca ceea ce este dincolo de fața noastră să fie mai bun decât ceea ce ea arată!
Hristos Se schimbă la față înaintea apostolilor, arătându-Se așa cum este, așa cum doar lor le-a permis să-L vadă, în lumina Sa necreată, strălucind ca soarele.
În spatele omului pe care îl vedeau zilnic și a cărui putere o puteau doar intui, văzând minunile săvârșite, ascultând cuvintele rostite de El, simțind bunătatea Sa, aveau ocazia să vadă și să se minuneze de ceea ce se „ascundea” dincolo de trupul omenesc, cu toate slăbiciunile lui, afară de păcat.
Un privilegiu de care au parte 3 dintre apostoli, ca o formă de întărire, de încurajare, de încredințare că apropiatele pătimiri aveau să fie doar o etapă, dureros de privit, e drept, poate deznădăjduitor de reală, greu de îndurat, dar totuși o etapă, nu ultima, ci cea prin care se ajunge la minunea Învierii. A Lui și, totodată, a noastră, a tuturor. Un mod de a picura în inimile lor slabe credința și nădejdea necesare trecerii prin ceea ce avea să urmeze.
„Ar fi fost firesc ca Schimbarea la Față a lui Hristos să fie prăznuită în luna martie, în funcție de data la care se sărbătoresc Paștile. Dar pentru că această dată coincide cu perioada de lăsat de sec, praznicul Schimbării la Față nu s-ar fi putut sărbători cum se cuvine și, de aceea, el a fost mutat pe 6 August. Această dată nu este întâmplătoare, pentru că precede cu patruzeci de zile sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie), care este socotită la fel ca și Vinerea Mare.” (Arhim. Hierotheos Vlachos)
Iată că și în acest moment ne pregătim tot pentru pătimirile Răstignirii, prin care a venit Învierea.
Ceea ce vedem, însă, dincolo de minunea Schimbării la Față, este tot haina smereniei îmbrăcate de Hristos, lăsată ca model de viețuire care ar trebui să rămână ca o pecete a comportamentului creștin. Chipul creștinului văzut de ceilalți ar trebui să fie acela al smereniei. Omul din spatele chipului să fie cu mult mai bun decât chipul văzut.
Nu o falsă smerenie, însă, care să ascundă un chip hidos, plin de patimi. Ci o smerenie care să „ascundă” actele de bunătate, de milostenie, de virtuți care construiesc un om plăcut lui Dumnezeu, un om ce urmează modelului Hristos.
Din păcate, de cele mai multe ori, de ne-ar fi date măștile la o parte, de ne-ar privi cineva dincolo de chipul pe care îl prezentăm, de ne-am „schimba la față” și ne-am arăta așa cum suntem, probabil că mulți din cei ce ne admiră și-ar schimba părerea. Mulți din cei ce azi ne prețuiesc ne-ar scădea din valoarea acordată. Și pe bună dreptate. Căci „fețele” pe care le arătăm sunt unele false, având darul de a oferi o imagine favorabilă, de a căuta câștigul admirației celorlalți, al aprecierii lor… O mască ipocrită a unor oameni ce caută să fie pe placul celorlalți în mod fals, doar exterior, goliți fiind de toate virtuțile și plini de patimi. Vorbind frumos, dar înjurând în gând, îmbrăcați frumos, dar „nespălați”, tineri pe dinafară, dar îmbătrâniți pe dinăuntru, luminați, dar plini de întuneric…
O viață ambalată frumos, fardată cu cel mai atractive culori, frânturi avantajoase ale personalității, o imagine falsă, căutătoare a admirației și invidiei, numai bună de expus pe rețelele de socializare.
E o vreme a măștilor (cu tristețe, de ceva vreme și la propriu). Ce ascund acestea? Un chip mai bun sau mai rău?
