Ești aici
Home > Artă și Tradiție > Educație artizană – Despre Nasturi – istorie și curiozități – de la fibulă la fermoar

Educație artizană – Despre Nasturi – istorie și curiozități – de la fibulă la fermoar

Nasturele este o piesă de vestimentație constituită dintr-un obiect mic de metal, sidef, os, lemn sau plastic care folosește la încheierea hainelor sau pernelor sau poate avea rol ornamental. Nasturii în general sunt rotunzi și plați dar există o mare varietate de forme, mărimi și culori. Nasturele asamblează două părți ale hainei(mânecă, guler, etc) cu ajutorul unei butoniere aplicată pe una din părțile de asamblat, opusă părții pe care este atașat nasturele.

Puțină istorie

Primii nasturi au fost confecționați din cochiliile unor moluște, tăiate și găurite și datează din jurul anului 2000 î.e.n.

Grecii și romanii, de asemenea, foloseau nasturii care se confecționau din lemn sau cochilii. În siturile arhitectonice europene s-au găsit și nasturi de fildeș sau os prelucrat acoperit cu aur dar în aceste cazuri nasturii aveau doar un rol ornamental.

În mod tradițional nasturii folosiți în uniformele militare purtau embleme statale, ale armei sau ale unității militare.

Curiozități

  • În unele comunități nu se folosesc nasturii, aceștia fiind interziși.
  • Există o fobie legată de nasturi care poartă numele de coumponofobie
  • Există colecții valoroase de nasturi (filubanomism). Colecționiștii apreciind îndeosebi nasturii vechi și cei care poartă embleme militare.
  • Elementele de vestimentație feminine clasice au nasturii pe partea opusă față de obiectele de vestimentație masculină clasică, respectiv hainele de damă au nasturii pe dreapta iar cele pentru bărbați pe stânga.

Primul nasture a apărut în peisajul vestimentar în urmă cu aproximativ 3.000 de ani; rolul său era însă unul pur decorativ. Unui geniu rămas necunoscut i-a trecut prin cap să perforeze micul bănuţ şi, în acest fel, a început o revoluţie vestimentară fără precedent.

Agrafa sau fibula (şi verişoara ei modernă, broşa) e cunoscută încă din Antichitate ca o bijuterie cu rol mai degrabă decorativ, deşi era folosită uneori pentru a susţine capetele peplumului, o haină scurtă, fără mâneci, purtată peste tunică de femeile civilizaţiei greco-romane. De cele mai multe ori, fibulele era confecţionate din metal, mai rar argint, aur sau bronz;de asemenea, erau emailate, fasonate sau intarsiate frecvent cu pietre preţioase, metale nobile sau fildeş. Pe parcursul istoriei, au fost folosite drept agrafe ornamentale de către romani, greci, popoarele germanice, celţi, precum şi de popoarele migratoare ale Europei în epoca bronzului.

Începuturi: fibula exprima identitatea purtătorului

Primele fibule datează însă chiar din Neolitic şi erau confecţionate din os. Fibula funcţiona pe principiul acului de siguranţă de astăzi şi avea rolul de a ţine hainele împreună. Ea a căpătat în timp o mare importanţă, ajungând să exprime identitatea purtătorului, indicând etnia şi clasa. Fibulele tot mai complexe devin o importantă parte a îmbrăcăminţii în Antichitatea târzie, dar şi a echipamentului militar roman.

Acelaşi gen de fibule a putut fi descoperit la cele două capete ale Imperiului Roman, în zona limes, la graniţa cu barbarii, ceea ce ne spune ceva şi despre amploarea modei, dar şi despre influenţele reciproce din acele zone aculturale. Amestecul stilistic sintetizat în astfel de obiecte e descris de Lawrence Nees, în lucrarea sa Arta medievală timpurie. El notează că „un anume tip de fibulă purtată de Stilicon Flavius şi de fiul său, ca şi de Turcius Secundus, putea fi găsit printre lucrările de artă ale celor cunoscuţi îndeobşte sub numele de barbari, pe măsură ce noile simboluri germanice uzurpau simbolurile autorităţii imperiale. Se pare că originile acestui tip de fibulă erau celtice şi ajunsese să fie adoptat de aristocraţii romani pasionaţi de exotisme, fiind naturalizat ca însemn al civilizaţiei romane şi, apoi, exportat”.

Nasturii, folosiţi din abundenţă în Franţa anilor 1300

Primul nasture şi-a făcut apariţia cam cu 3.000 de ani în urmă, în epoca bronzului, dar rolul său era unul pur decorativ. „Mondenii” acelor timpuri purtau aceste accesorii făcute din os, corn, lemn, metal sau chiar cochilii de melci. Dar, în absenţa găurilor, se poate vorbi mai degrabă despre butoni sau, şi mai bine, despre broşe. În acele timpuri, oamenii purtau centuri, ace de siguranţă şi broşe – forme rudimentare ale acestora, evident – pentru a prinde materialele cu care se îmbrăcau şi pentru a le ţine împreună. Unui geniu necunoscut i-a trecut prin cap să perforeze micul bănuţ cu rol ornamental, producând astfel o revoluţie vestimentară. Ideea găuririi – care a făcut din buton nasture – a ajuns în Europa cam pe la 1200, adusă, ca atâtea alte lucruri, de la turci şi de la mongoli de către cruciaţi

Francezii au fost cei care au descoperit uriaşul potenţial al nasturilor şi au constituit prima breaslă dedicată fabricării acestor accesorii, cam pe la 1250. Manufacturile de profil produceau atunci nasturi complecşi, aproape obiecte de artă, pentru răsfăţaţii aristocraţiei. Nobilimea, la rândul ei, a promovat legi pentru a proteja utilizarea nasturilor. A rezultat astfel o nouă modalitate de exprimare a statusului social:nasturii au devenit un simbol, şi nu unul discret, folosit nu pentru utilitatea lor de a ţine împreună componentele unui obiect de vestimentaţie, ci în primul rând ca podoabă. Pe la mijlocul anilor 1300, nasturii deveniseră deja o afacere şi lumea îi iubea. Croitorii îi foloseau din abundenţă mai ales în Franţa, devenită capitala europeană a nasturilor, unde breasla făcea un profit considerabil producând nasturi pentru haine, rochii şi orice alt obiect de îmbrăcăminte care ar fi putut avea nevoie de ei.

Mania nasturilor a năucit până şi minţile regeşti

Europa intrase în epoca nebuniei nasturilor în aşa măsură încât biserica s-a simţit datoare să promoveze un act prin care să denunţe această „capcană diavolească”, mai cu seamă referitor la hainele doamnelor care aveau ataşaţi nasturi peste tot.

Mania nasturilor a năucit până şi minţile regeşti şi a dat de mâncare croitorilor profesionişti. Istoricii notează că, în 1520, regele FranciscI al Franţei a purtat la o întâlnire oficială cu regele Henric al VIII-lea al Angliei o haină – sau mai degrabă o armură – împodobită cu nu mai puţin de 13.600 de nasturi. Lipsa de confort trebuie să fi fost compensată de satisfacţia că îmbrăcămintea omologului său – de asemenea, încărcată cu nasturi – nu atârna nici ea mai puţin…

Pasiunea aceasta nebunească pentru nasturi nu putea ţine însă la nesfârşit, mai ales că puritanii au luat atitudine şi au condamnat obiceiul ataşării nasturilor în exces, considerându-l un semn al păcatului;aşa că în secolul al XVI-lea, popularitatea acestor accesorii a început să se stingă. Nu era vorba despre faptul că nu mai erau la modă, ci doar că numărul lor s-a redus simţitor. În replică, făuritorii de nasturi s-au apucat să creeze accesorii din ce în ce mai sofisticate şi au scos pe piaţă nasturi din metale preţioase:aur, fildeş şi chiar diamante.

Acestea din urmă au părut puţin cam excentrice pentru nişte nasturi, dar, în 1620, primul duce de Buckingham le-a redat strălucirea şi prestigiul, atunci când a apărut îmbrăcat într-un costum acoperit cu astfel de nasturi, cei mai mulţi dintre ei pur decorativi. Oricum, nu oricine îşi putea permite să poarte aşa ceva, astfel că meşteşugarii utilizau din plin şi argintul, ceramica sau mătasea. În plus, artiştii de atunci îşi umpleau timpul liber pictând portrete şi scene diverse pe suprafaţa minusculă a unui nasture. Cât îl priveşte pe Ludovic al XIV-lea al Franţei – Regele Soare, acesta îşi preţuia foarte tare nasturii şi îşi încuraja anturajul să aibă propria armată de nasturi coloraţi pe tunică.

Percheziţie în garderobe, în căutarea hainelor cu nasturi necorespunzători

Dacă cineva mai avea vreo urmă de îndoială în secolul al XVII-lea asupra importanţei acestor minuscule accesorii vestimentare, declanşarea Războiului nasturilora fost de natură să i-o spulbere. Croitorii francezi sunt responsabili de declanşarea conflictului şi au şi câştigat prima bătălie folosind nasturi din şnur în locul nasturilor tipici, creaţi de meşteşugari.

Aceştia arătau în fapt ca nişte sfere sau discuri împletite, care funcţionau foarte bine pe post de nasturi, asortaţi cu alte găitane şi brandenburguri folosite la ornarea hainelor. Iniţiativa a înfuriat breasla producătorilor de nasturi, care a făcut lobbype lângă guvern pentru a-şi apăra interesele. A fost promovată o lege prin care croitorii care aveau astfel de iniţiative erau amendaţi. Legea nu a fost de natură să-i satisfacă pe producători, care au insistat pentru aplicarea ei în forţă. Ei doreau percheziţionarea garderobelor, amendarea sau chiar arestarea celor care erau prinşi că au în şifoniere haine cu nasturi necorespunzători. Este neclar până unde s-a ajuns cu acest război, dar, între timp, fabricanţii de nasturi din celelalte ţări îşi încordau muşchii, încercând să profite de războiul comercial francez pentru a câştiga o bucată din piaţa de profil.

Către finalul anilor 1700, nasturii mari din metal sunt la apogeu, iar acest lucru se vede pe uniforme şi nu numai. Se pare că Napoleon a fost cel care a introdus moda hainelor cu mâneci închise cu nasturi, dar şi pe cea a tunicilor cu acelaşi sistem.

Începând cu secolul al XIX-lea, nasturii se produc pe scară largă, în forme şi din materiale diverse. Nicio istorie a nasturilor nu ar fi însă completă fără a-i menţiona pe cei realizaţi din perle;un transport de mărfuri din Japonia a inundat piaţa britanică în 1860, determinând o nouă modă printre celebrităţile momentului. Dar cei mai populari nasturi ai secolului XIX – pentru că erau accesibili ca preţ şi manoperă – au fost cei din sticlă neagră, imitând perlele. Modelul îl constituiau nasturii purtaţi de Regina Victoria după moartea soţului său, prinţul Albert, în 1861.

Început dificil pentru banalul fermoar

Anual se produc în lume miliarde de fermoare, dar această invenţie nu a fost de la început una de succes. Primul fermoar e legat de numele lui Elias Howe, inventatorul maşinii de cusut. În 1851, el a patentat un „sistem de închidere autotomată a hainelor” – ceea ce am numi azi un fermoar, doar că într-o formă rudimentară, folosind un soi de agrafe care se cuplau manual. Howe nu a văzut însă potenţialul descoperirii sale, astfel că nu a investit în invenţia sa. Patru decenii mai târziu, Whitcomb L. Judson a înregistrat un alt patent pentru un mecanism care cupla între ele copcile pentru închiderea pantofilor.

Inginerul Gideon Sundback este cel care s-a apropiat cel mai mult de fermoarul din zilele noastre. Producătorii s-au lăsat greu convinşi să scoată acest sistem de închidere pe piaţă şi, multă vreme, el a fost folosit numai pentru pantofi. În timpul Primului Război Mondial, sistemul cu pricina a fost folosit mai ales la costumele de zbor şi la închiderea chimirelor.

Fermoarul câştigă lupta cu nasturii în anii ’30

Fermoarele au început să aibă succes şi priză la public doar odată cu diversificarea materialelor din care era confecţionat – metal sau plastic;acesta din urmă e mai uşor, pliabil şi lesne de întreţinut. În anii 1930, o campanie de vânzări de haine pentru copii a utilizat pentru prima oară fermoarul la obiectele de îmbrăcăminte. Ideea campaniei era aceea de a le da posibilitatea (şi încrederea) celor

mici să se îmbrace singuri. Fermoarul a câştigat lupta cu nasturii în 1937, când designerii francezi l-au utilizat la pantalonii bărbăteşti.  Revista „Esquire” declara atunci fermoarul cea mai nouă idee în moda masculină şi acorda acestui sistem de închidere virtuţi noi:aceea de a exclude posibilitatea deschiderii fără intenţie.

Un alt moment de cotitură în istoria acestui sistem de închidere a hainelor a fost fermoarul ale cărui capete se pot separa, folosit azi mai ales la canadiene. În zilele noastre, fermoarul e peste tot, la încălţăminte, îmbrăcăminte, la genţile de voiaj sau la alte obiecte. Miile de kilometri de fermoare produse zilnic împlinesc nevoile consumatorilor graţie eforturilor câtorva inventatori.

Însă anii din urmă sunt tot mai agitaţi de apariţia altui sistem de închidere a hainelor, velcro, care se bazează pe aderenţa rapidă a unei suprafeţe de nailon la o suprafaţă scămoşată. Sistemul a fost inventat în 1948 de către inginerul elveţian Georges de Mestral, care a observat cât de greu poate îndepărta ciulinii din blana câinelui său şi de pe pantaloni, după lungile plimbări de după-amiază. Velcro este acronimul cuvintelor velurşi croşete, termeni descriind foarte exact sistemul de prindere care a făcut posibile costumele de înaltă protecţie termică ale cosmonauţilor, dar şi îndrăzneala modei de iarnă din staţiunile de ski. 

Sursa: Historia.ro Wikipedia.org

Gabriela Bularca – Realizator Grupul Iubim Brasovul

Articole similare

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Sus