În tradiția românească, șezătoarea este o adunare de mici dimensiuni specifică mediului rural, care are loc în serile de iarnă. Cei care participă la șezătoare lucrează, cântă, povestesc și joacă anumite jocuri sociale. Ciclul anual al șezătorilor are loc după terminarea muncilor agricole. El începe înainte de postul Craciunului și se încheie înainte de postul Pastelui.
Este o datină veche, o adunare formată din oameni de la țară, fiind numită în unele regiuni și furcărie, habă, habără, sau sideancă.
În limba maghiară era denumită fonó (furcărie). Ea avea loc în nopțile de iarnă, când se petrecea lucrând și spunând povești, ghicitori și glume.
Șezătoarea era organizată de obicei în perioada iernii (în numeroase sate, frecvența acestora depășea 3 seri pe săptămână), când munca de la câmp înceta. Seara după cină, un grup de fete se adunau la un loc, „la gura sobei și la lumina unei lămpi, într-o casă apropiată (de regulă în casa unei văduve singure cu care fetele se tocmeau), își torceau fuiorul de cânepă și caierul de lână”.
Aici avea loc și schimb de informații despre evenimentele petrecute în viața satului, sau era un prilej de încheiere a viitoarelor căsătorii.
Acest obicei frumos a cunoscut o regresie într-o perioadă, cu riscul chiar de a se pierde cumva în istorie ca multe alte obiceiuri și ritualuri tradiționale românești. În ultimii ani însă se simte o spectaculoasă revenire a acestui frumos obicei.
Au început să apară și șezători urbane, în mai toate colțurile țării. Este un fenomen care ia amploare, pe an ce trece. Șezători în care femei de toate vârstele se adună, lucrează, fac schimb de cunoștințe, se cânta, se recită, se spun povești și legende.
Surse foto: Muzeul Brukental Sibiu, Satele din Romania, Muzeul de Etnografie Brasov, Muzeul din Reghin
Gabriela Bularca – Realizator Grupul Iubim Brasovul
