După ce a deschis „ochii” duhovnicești ai samarinencei, arătându-Se ca Lumină a lumii, de data aceasta Mântuitorul deschide ochii trupești ai unui orb din naștere.
Sigur că Hristos, Care este un generos, ca Dumnezeu ce Se află, nu se rezumă numai la nevoia trupească, ci dă „la pachet” și cealaltă vedere, cea duhovnicească.
De data asta, nu mai adresează întrebarea obișnuită: vrei să te faci sănătos? Poate și pentru că e greu să realizezi starea de boală, câtă vreme nu ai avut niciodată starea de sănătate. Boala apare ca o normalitate. Cum poate, oare, înțelege un orb din naștere că nu vede? Ce înseamnă să vezi? Ce este simțul văzului și cum se manifestă el?
Nu păcătuise nici el, nici părinții lui. Am spune că s-a născut special așa, cu o astfel de dizabilitate, pentru a da posibilitatea lui Dumnezeu de a dovedi puterea Sa de a crea din nimic. De a oferi ceea ce nu ai avut niciodată.
Putem să ne imaginăm bucuria de a vedea a unuia care niciodată nu a văzut. Cât se va fi minunat să vadă lumea în care trăia, obiectele, animalele, oamenii… Să-și vadă părinții pentru întâia dată! Sunetele de până atunci se transformă în imagini.
Dar nu vederea fizică pare a fi cea accentuată în această pericopă, ci efectul vederii în viața lui duhovnicească. Întunericul în care trăia se transformă în vedere clară a Luminii Celui ce i-a adus vindecarea.
Descoperirea sensului existenței este cel mai profund act de vedere. Revelația adusă de Dumnezeu face lumină în viața omului, deschide acestuia ochii spre a vedea și spre a se vedea. Ca un văl dat la o parte, care aduce clar în fața ochilor realitatea pe care înainte doar o puteai bănui. Pe care poate o intuiai, dar care se lămurește astfel și aduce bucurie.
Uneori suntem orbi, nevăzând ceea ce pentru ceilalți este foarte clar. Ceva, ca o funcție lipsă, ne ține departe de adevăr.
Și dintr-o dată, ca o revelație personală, se face lumină și vedem ceea ce și până atunci era înaintea ochilor noștri, dar pentru noi nu era vizibil. Nu așa cum trebuia, cel puțin.
E bine tare când se face lumină! Când nu mai „vedem ca prin oglindă, în ghicitură” (I Cor. 13, 12), ci față către față. Dar a vedea nu este totul. Pentru că și evidența poate fi negată. Și abia atunci devenim răspunzători pentru ceea ce alegem să facem.
„Cred, Doamne!”, răspunsul lui, n-ar fi fost suficient, fără urmarea: „și s-a închinat Lui”. Credință și faptă. Și diavolii cred și se cutremură, dar nu se închină…
Foto: Taf
