Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului risipitor)
Una dintre cele mai cunoscute, frumoase și pline de semnificații parabole din Sfânta Scriptură. O pildă care conține tot neamul omenesc. Ne putem regăsi în toate cele trei personaje. Un singur personaj neschimbat: Tatăl. Răbdător, iubitor, primitor, generos… Fiii, noi. Unii suntem ca fiul cel mare: cuminți, ascultători, în limitele legii, căldicei… Alții, suntem ca fiul cel mic: rătăcitori, răzvrătiți, autonomi, petrecăreți… Dar, în viață, apar și schimbări. În primul rând de atitudine. Rătăciții se întorc acasă, își găsesc drumul spre Cel ce îi așteaptă. Și nu doar că așteaptă, chiar „se uită lung după cei plecați”. Abia așteaptă un gest de întoarcere, că și iese în întâmpinare. Cei „rămași acasă”, „cuminții”, mereu în prezența Tatălui, dar parcă neînvățând nimic din comportamentul Lui. Niciun pic de bucurie pentru întoarcerea fratelui, dimpotrivă. Parcă deranjați de întoarcerea câte unui rătăcit. Niște „ciudoși”. Să nu cumva să ne ia cineva din „avere”. E bine să luăm aminte. Cu cine vrem să ne confundăm, în final? Cu cel plecat și întors sau cu cel rămas, dar lipsit de orice bucurie? Sau, poate, să tindem spre imaginea Tatălui?
„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. (Luca 15, 11-32)
Foto: Rembrandt, Întoarcerea fiului risipitor