Un mesaj care a pus începuturile unei țări, care a impulsionat mase mari de oameni să-și dorească împlinirea unui viitor comun.
Era un îndemn la unitate, la cooperare, la care au răspuns afirmativ români de pretutindeni.
Se pare că a rămas un simplu slogan, de vreme ce astăzi vedem, mai degrabă, tendințe de segregare, de separare, de diviziune. O lume împărțită în tabere, în „unități” antagonice.
„Dacă vrei să-i unești pe oameni, pune-i să ridice un pod; dacă vrei să-i despărți, aruncă-le o bucată de pâine”.
Nimic bun nu se poate realiza fără un ideal comun, constructiv.
Suntem, de multe ori, egoiști. Fiecare este interesat de binele propriu, neluând în calcul și binele celorlalți. Cultivarea acestei atitudini de urmare a propriului interes ne aduce, deseori, în situația de a concura cu ceilalți și a încerca să câștigăm cu orice preț; eventual, dacă nu câștigăm, măcar să nu câștige nici ei nimic.
Vedem această preocupare în toate mediile (politică, educație, sănătate, sport etc.) Suntem incapabili, se pare, să vedem binele pe care îl fac ceilalți și să căutăm mai binele împreună.
O idee bună a unuia este aruncată la gunoi doar pentru că vine de la el, iar el nu e de-al nostru. E din altă tabără.
O sarcină de lucru dată unui elev nu reușim să o corelăm cu celelalte sarcini, astfel încât acesta să se poată concentra pe învățare, să vadă că între cei ce îi dau aceste sarcini există o colaborare și că toți au un scop comun. Binele lui. Pare că fiecare suntem interesați doar de raportarea lui la „pătrățica” noastră. Și sigur că îl determinăm „să se descurce”, „să fure”, doar pentru a bifa și ce vrem noi.
Nu reușim să apreciem ceea ce fac ceilalți.
Ne e ușor să plângem, să compătimim pe cel de lângă noi, care suferă.
Putem, oare, la fel de ușor, să participăm la fericirea lui?
Ne putem bucura la fel de ușor de veselia lui?
Invidie.
Cum poate exista progres când tot ce ne interesează e să ne fie nouă bine?
E nevoie să învățăm aprecierea, colaborarea, „munca în echipă”, interesul pentru binele comun.
Suntem ființe comunitare, capabile de a face lucruri minunate împreună. Doar să vrem.
Și vom face asta înțelegând că, la final, nu vom fi premiați pentru că am ajuns singuri la destinație, ci dacă, ajunși acolo, am adus cu noi și pe alții.
A da mână cu mână înseamnă a colabora, a depune eforturi pentru un bine comun.
Dacă nu facem asta, măcar să ne punem mâinile proprii împreună, spre rugăciune! Și să fim măcar acolo împreună și cu ceilalți.
Sursă foto: Taf