Despre credință se vorbește mult. E un cuvânt pe care îl invocăm deseori, atât în legătură cu Dumnezeu, cât și cu semenii noștri sau chiar legat de propria persoană.
Credem că avem credință… Ni se pare că suntem credincioși, fideli. Avem diverse credințe, dar și multe îndoieli. Credem, dar nu avem încredere. Credem, dar ne luăm măsuri de precauție. Credem, dar vrem dovezi palpabile.
Cât din noi este credință adevărată și cât este doar părere? Doar suprafață?
Odinioară, credința era verificată în fața morții. În capacitatea de a rezista în fața presiunilor celorlalți, care te puteau deposeda de tot ceea ce aveai (material sau imaterial), inclusiv de viață.
Astăzi, nu. Constrângerile ni le impunem noi, preferând o zona căldicică, de confort personal. Credem, dar dacă ne găsim în fața unui test al credinței, îl evităm. Credem fără să mărturisim. Avem credința în suflet, zice-se.
Ca și cum ai putea iubi doar teoretic. Fără să faci vreun gest de iubire. Fără să pui, pentru iubirea către celălalt, însăși viața ta, confortul tău, în pericol.
Toma necredinciosul. Sau îndoielnicul, ca să fim mai blânzi în exprimare. Deși, Hristos îi spune clar: nu fi necredincios, ci credincios!
A rămas formula aceasta despre Toma, ușor nedreaptă, câtă vreme nu luăm în calcul finalul dialogului. Și marele bine pe care ni-l face nouă: nu e cazul să ne mai îndoim noi. A verificat el pentru toți. Și-a asumat el necredința, pe care a întors-o într-o mărturisire care devine, peste veacuri, una dintre dogmele centrale ale învățăturii creștine: Domnul meu și Dumnezeul meu! Om adevărat și Dumnezeu adevărat.
Și Petru a fost necredincios (de frică). Și Luca și Cleopa au fost necredincioși. Și ceilalți apostoli au fost necredincioși. (Câtă sinceritate în textele biblice! Nu ascund nimic din slăbiciunile celor ce ar fi putut să apară într-o lumină de infailibilitate).
Au avut momentele lor de necredință. Dar să nu uităm contextul! L-au văzut mort și îngropat. Era ușor de crezut? Mai degrabă nu. Ba chiar de necrezut.
Toate aceste necredințe, însă, L-au făcut pe Hristos să „coboare” la ei, la nivelul lor de slăbiciune, aducând chiar dovezi pentru a-i întări (a mâncat cu ei, dovadă a realității învierii, l-a lăsat pe Toma să-L atingă, fără să se rănească, ceea ce nu i-a permis și Mariei Magdalena, care s-a dovedit a fi mai ușor de convins).
Astfel s-au încredințat, și convingerea lor a ajuns până la marginile lumii, cu orice risc. Plătind cu viața convingerile lor.
Și totuși, „mai fericiți sunt cei ce n-au văzut, dar au crezut”.
Fericiți sunt cei ce n-au nevoie să vadă, să pipăie, să caute dovezi palpabile pentru a crede! Suntem dintre aceia, oare? Sau încă ne îndoim?
Credem, Doamne, ajută necredinței noastre!
Foto: Taf
