Una dintre condițiile dobândirii vindecării, atât trupești, cât și sufletești, este îndrăzneala, curajul. Faptul de recunoaște că ești bolnav sau de a recunoaște că ai greșit înaintea cuiva (ne vindecăm abia după ce realizăm că suntem bolnavi și căutăm tratament, și ni se iartă greșelile, păcatele, pe măsură ce le recunoaștem).
Subiectul pericopei din Duminica a VI-a după Rusalii este un paralitic, un slăbănog. Un om care nu se mai putea purta singur și nu-și găsea niciun leac. Fără nicio îndoială că, pe parcursul stării sale de neputință, luase multe, poate toate tratamentele despre care auzise și îi erau la îndemână. Atât de mult se străduise, poate, încât nu mai avea încredere că pentru boala lui mai există leac.
Și poate că avea dreptate, cât privește leacurile pe care le încercase. Din altă perspectivă, însă, nu avea: își pierduse și încrederea în Dumnezeu.
Lucrul acesta reiese din mângâietoarele cuvinte de îmbărbătare ale Mântuitorului: „Îndrăznește, fiule!”.
Poate că lipsa de îndrăzneală îl paraliza, îl bloca, îl ținea legat să nu caute tămăduirea, de a fost nevoie ca alții să-l poarte, să-l miște, să-l ducă acolo unde putea să-și afle vindecarea. Trebuia împins de cineva de la spate, fiind într-o îndoită neputință: trupească și sufletească.
Câtă slăbănogie sufletească nu găsim și azi? Chiar în noi înșine. Câtă lipsă de îndrăzneală avem, atât înspre oameni, cât mai cu seamă înaintea lui Dumnezeu!?
Ni se vorbește deseori (încă de mici copii), despre un Dumnezeu pedepsitor, intimidant, autoritar, un Dumnezeu Care pare că așteaptă perfecțiunea umană, Căruia orice scădere, orice pată i-ar provoca o stare de repulsie în privința omului în cauză. Ne temem de „bătaia” lui Dumnezeu, de Iad, de „forțele răului”, de diavol, de eventualele eșecuri.
Parcă scoatem din Scriptură numai pasaje care să sperie pe cei ce vor să se apropie de Dumnezeu.
Parcă prea puțin remarcăm bunătatea absolută, părinteasca iubire a lui Dumnezeu. Chiar cuvintele „fiu” și „părinte”, folosite în plan duhovnicesc, aduc o legătură ființială între cele două persoane, o legătură care are la bază o iubire liberă, ca o alegere de a asuma pe celălalt ca fiu și a te încrede în celălalt ca într-un părinte.
Or, tocmai această calitate de Părinte, a lui Dumnezeu, ar trebui să ne dea cea mai mare îndrăzneală în dorința Lui de a ne fi eliberator, dătător de pace, vindecător.
În fața lui Dumnezeu este necesară îndrăzneala. Este nevoie să cerem cu tărie tot ceea ce credem că ne trebuie, ceea ce ne lipsește, ca Unuia care știe toate cele ce ne sunt de trebuință. Știe ce avem nevoie, da, dar nu le dă împotriva voinței noastre.
„Cu Dumnezeu nu e nevoie să fii politicos. Toarnă înaintea Lui ceea ce este în inima ta, așa cum este” (Păr. Rafail Noica).
Deci să îndrăznim, în tot ceea ce înseamnă nevoie pe care o avem. La Dumnezeu vom găsi mereu soluția!
Ne va da tot ceea ce avem trebuință, ca un Părinte iubitor ce se află.
Foto: Taf
