Ca meșter iubești să creezi, înveți mai toată copilăria și tinerețea, pentru ca mai apoi să te perfecționezi în ceea ce faci. Este tare frumos să visezi, doar că viața este construită și din realități. Una dintre realitățile de care ne lovim zilnic este aceea a plăților curente: facturi de utilități, hrană, îmbrăcăminte, locuință, materiale pentru lucru, instruiri, etc.
Și atunci, ne luăm frumos desaga la spinare și pornim în târguri, unde sperăm să ne fie apreciată munca pentru a putea duce mai departe pasiunea și pentru a putea trăi.
Iubesc să merg în târguri, este poate una dintre cele mai frumoase părți ale muncii mele. Să mențin contactul cu oamenii, să le cunosc părerea despre ceea ce realizez eu, să le văd reacțiile, să aduc câte un zâmbet pe fetele lor, să transform un rid într-o brazdă de fericire.
Aud mereu cuvinte de apreciere, văd zâmbete, primesc laude, dar aud și expresii de genul “Păi dacă și-a băut cerneala, ce să facă? Stă în târg și vinde.” Trec peste toate și merg mai departe. De ce? Pentru că iubesc să merg în târguri, să stau de vorbă cu oamenii, să le cunosc poveștile, să îi văd cum își deschid sufletele și își retrăiesc copilăria prin jucăriile mele.
Se creează o comunitate frumoasă, de cele mai multe ori, noi meșterii, ne ajutăm între noi, ne oferim sprijim și o vorba bună, este o mare familie a celor ce participă la târguri. Ne știm de mulți ani, uneori prea mulți ani, cu bune și cu rele.
Poveștile din târguri sunt și triste, dar dau speranța că mai există iubire.
Zilele trecute, într-un astfel de târg, un domn m-a rugat să îi croșetez o meduză, roz, și îmi întinde o poză pe telefon cu una dintre meduzele mele de anul trecut. Ceva m-a determinat să nu uit întâmplarea de anul trecut, când la Lac la Noua a poposit o familie, el, un bărbat ca bradul, ea o femeie plăpândă și gingașă în scaun rulant. Ea și-a dorit mult meduza, el a cumpărat-o imediat. În acest an care a trecut de la întâmplare, ea se stinge, pleacă într-o lume mai bună, unde durerea nu o mai poate atinge. Cumva, meduza s-a rătăcit. Soțul, mă roagă să îi refac acea meduză să o aibă mereu, ca o amintire a ei, a ceea ce a iubit ea.
Este mult prea trist, și de multe ori, așternerea pe hârtie a acestor povestiri mă îndurerează.
Mă gândesc la suferința lui, la speranța că într-un fel, acea jucărie îl face să o simtă aproape pe soția iubită.
Stăm puțin de vorbă, îi dau meduza, se îndepărtează de stand și privesc cum pășește, parcă diferit față de anul trecut, tristețea este mare, pe drum pune meduza în buzunar și capul ușor plecat, probabil de sentimentele răscolite.
Vă spuneam că poveștile sunt și triste.
Om bun, îți spun că mi-ai dat speranța că în lume încă există iubire.
Sursa foto: pexels