Dumnezeu cere apă de la om…
El, Care a creat apele, Care a izvorât apă din piatră, Care a prefăcut apa în vin, Care a ținut ploaia, să nu cadă pe pământ timp îndelungat, Care a pornit apele de s-au făcut potop, însetează. Avea să mai strige o dată, mai târziu, de pe Cruce, „Mi-e sete!”.
De data aceasta cere apă de la o femeie de alt neam, un neam cu care iudeii nu intrau în dialog, cu care nu căutau niciun fel de legătură.
Dar Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Nu exclude pe nimeni de la dialogul cu El, de la comuniunea cu El, câtă vreme omul Îl caută, este însetat, la rândul lui, de Dumnezeu, de sens, de existență, așa cum Dumnezeu Însuși este însetat de răspunsul iubitor al omului.
Intră într-un dialog mântuitor cu această femeie, cerând ceea ce ea putea oferi. Apă. Asta căuta la fântână, în mijlocul zilei. Avea cu ce scoate apă, era și fântână. Avea și bunăvoință.
Totuși, un bărbat, iudeu, cere ajutor unei femei din Samaria. Probabil că nu era o imagine prea des întâlnită. Oricum, total neașteptată pentru pentru ea.
Ne pune înainte, din nou, Hristos, ideea că ajutorul trebuie oferit oricui și că poate veni de la oricine. Nu trebuie să desconsiderăm pe nimeni.
Dumnezeu cere ajutorul omului. Atât de mult se smerește. „Ale Tale dintru ale Tale…”, spunem la Sfânta Liturghie. Luăm de la Tine și îți dăm Ție. Nimic nu este de la noi. Nimic nu avem bun, care să fie al nostru, pentru care să nu fim datori lui Dumnezeu.
Primim multe, lucrăm cu ele, punem lângă cele primite efortul nostru, truda noastră, dând înapoi ceea ce suntem, pentru ca Dumnezeu să primească și să ne dăruiască înapoi alte și alte daruri. Nu rămâne dator niciodată. Întotdeauna cu mulțime de pași înaintea noastră, întotdeauna gata să vină în întâmpinarea noastră, să primească oricât de puțin am dărui. Lui sau altora.
Sunt momente când Dumnezeu intră în dialog cu noi, cerând apă, arătându-Se însetat pentru a primi de la noi ceea ce putem oferi, puținul nostru, pentru ca apoi să ne întoarcă însutit gestul.
Ca în basmele românești, unde personajele pozitive, pline de bunătate, de generozitate, sar în ajutorul altora, primind, apoi, din partea lor, sprijin în momentele delicate.
Așa este Dumnezeu. Atât de delicat încât Se arată pe Sine nevoiaș, lăsându-ne să-L „ajutăm”, pentru ca darurile primite mai apoi să nu pară, pentru noi, mila Sa, ci răsplată pentru „binele” făcut. Câtă delicatețe!
Foto: Taf
