Praful drumului, grâul galben ars de soare, femeile stând seara în poartă vorbind de una de alta, bărbații povestind ale lor și copiii alergând desculți pe ulița satului după câte un cerc de fier îndoit de vreme.
Așa îmi imaginam eu vara în lumea satului, pe când eram copil. Nu o cunoșteam decât din cărți, fiind crescută la oraș. Obișnuiam des să mă descalț și să umblu vara în tălpile goale pe asfaltul încins, imaginându-mi acea lume idilică pe care o doream.
Căutam să mă depărtez cât mai mult de blocuri și porneam peste calea ferată spre cantonul CFR și de acolo spre stâna de oi ce era destul de aproape de casă.
Îmi imaginam că acolo e la țară, și povesteam cu acei oameni care îmi păreau fascinanti și câinii aceia mă iubeau.
Și puneam urechea pe pământ și încercam să îl aud ce spune.
Mai târziu am găsit acest citat și am înțeles că locul meu nu e la oraș unde nu pot asculta glasul pământului acoperit de asfalt.
,,Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege.” (Liviu Rebreanu)
Sursa foto coperta: Iulia Gorneanu
