Paparuda, zeita pluviometrică invocată de ceata feminină pentru a dezlega ploile în zilele caniculare ale verii, este înrudită cu zeul indian Rudra stăpân al fenomenelor meteorologice. Pe teritoriul României, Paparuda poartă mai multe denumiri zonale: Păpălugă, Paparugă, Barbaruta, Peperuie, Dodoloaie, Dodoluta, Matahula.
Inițial, obiceiul se desfășura la o dată fixă din preajma echinocțiului de primăvară. Ulterior, sub presiunea creștinismului a fost împins în a treia joi după Paște, iar în vremurile recente a devenit un obicei ocazional, practicat vara, la apariția secetei. În credințele populare, Paparuda este închipuită că o “sfânta înaltă și subțire”, “o zeiță” care diriguieste ploile, sparge sau unește norii, o femeie care umblă cu ploile.
Paparuda rudă,
Vino de ne udă,
Că să-nceapă ploaie,
Să curgă șiroaie,
Cu găleată, leata,
Peste toată gloată.
Unde dă cu maiul,
Să crească mălaiul;
Unde dă cu sapa,
Să curgă că apa.
Hai, Catrino, să sărim,
Paparudele!
Că știi iarnă ce pățim,
Paparudele!
Ca pasărea prin copaci,
Ploaie multă ca să faci!
În colindele cu paparuda rolul ceremonial și ritual al zeiței pluviometrice este jucat de o fetiță sau o fată nemăritată, un băiețel sau un flăcău, o femeie gravidă. Această îmbracă întotdeauna costumul specific alcătuit din frunze de boz, brusture, mai rar frunze de alte plante, la o fântână sau pe malul unei ape, rău, pârâu, lac, iaz. Uneori își împodobește capul cu flori sau coronițe din flori. Izolat poartă în mână o cruce de lemn. Paparuda joacă, se desfată în admirația alaiului sau divin și este întâmpinată cu respect pe la casele din sat. Ceremonialul cuprinde trei secvențe rito-magice:
Nașterea zeiței: alcătuirea cetei sau alaiului Paparudei din persoane pure, de obicei fetițe sau fete nemăritate, alegerea persoanei care va juca rolul personajului sacru, Paparuda, confecționarea măștii sau a cotumului vegetal din frunze de boz, brusture sau alte plante, îmbrăcarea cu costumul vegetal, deobicei pe trupul gol, împodobirea cu flori sau coronițe din flori;
Desfătarea zeiței: pornirea alaiului alcătuit din Paparudă și ceață să divină pe ulițele satului pentru a vizită fântânile și gospodăriile oamenilor, dansul executat de Paparudă pe o melodie simplă, cântată s ritmată de participanți, prin bătaia palmelor, udarea Paparudei și a alaiului său cu apă, uneori cu lapte sau zer, primirea darului. Textul Paparudei invocă, prin formule poetice ploaia, și uneori, efectul practic așteptat, roadele bogate, urări de sănătate și referiri la darurile ce le va primi de la gazdă;
Moartea și ritul funerar, dezbrăcarea măștii vegetale, de obicei pe același loc unde a fost îmbrăcată, depunerea în apă a măștii vegetale, petrecerea cu cântece de Paparuda a “mortului” dus de apă curgătoare, scaldă rituală a membrilor care au alcătuit ceata; împărțirea darurilor și, uneori, ospățul funerar. Obiceiul a fost atestat în diferite stadii de evoluție pretutindeni la români. În secolul al XX-lea a fost preluat, în unele zone, de țigani ca sursă de câștig.
Sursa: Calendarul țăranului român – Zile și mituri – Ion Ghinoiu
Sursa foto: wikipedia
