Sunt oameni care apar în viața noastră cu un scop, cu un rost anume, rost pe care noi nu îl recunoaștem în primul moment al întâlnirii noastre. Cu răbdare, așteptare și respect, avem șansa de a afla de ce acești oameni ne apar și care este scopul lor.
Gabriel Florea este un astfel de om. Cu un bun simt desăvârșit, căpătat prin cunoașterea și acceptarea vieții și a harului de care a aflat în timp, cu un respect deosebit față de cei din jur, cu un spirit de întrajutorare care uneori pare nefiresc vremurilor noastre și cu o vestimentație mereu în contrast cu cel ce este. Sunt atât de multe de povestit despre Gabriel încât aș răpi din farmecul de a cunoaște un om interesant și în același timp complex.
Cu ceva timp în urmă, având șansa de a promova oameni deosebiți, i-am scris un mic text și am ales câteva poze dintre lucrările lui. Reacția lui a fost atât de caldă încât m-a emoționat.
Oameni ca el ating sufletul dacă îi lași
Vă invit să îl cunoașteți pe Gabriel Florea, să îi cunoașteți harul primit de la Dumnezeu, acela de a picta biserici, și deasemenea să îi cunoașteți viața tumultoasă pe care a dus-o. De la rock, la marșuri stradale pacifiste, de la solist muzical la grafician SF, de la o viață tumultoasă la pictor de biserici, de la mecanic în turnătorie la student la teologie. Vă invit să cunoașteți omul din spatele multor picturi pe care le admirați în biserici.
Așa cum procedez cu fiecare om pe care îl întâlnesc îl invit și pe Gabi să se prezinte cu cuvintele lui.
„M-am născut în 1975, în municipiul Brașov. Am copilărit în cartierul Steagu, unde locuiesc și astăzi. Am urmat un liceu industrial, la Uzina 2, 1990-1994. Uzină la care am lucrat mai apoi timp de 7 ani, ca mecanic în turnătorie. O adolescență tumultoasă și zbuciumată, de căutări și descoperiri, o viață trăită pe extreme. Anii 90, perioadă de rock-n-roll. Am petrecut-o ca vocal hip-hop, a unor formații de muzică punk-hardcore: The Țăluzi, Amalgam și Rabla. Numele de scenă și totodată porecla , Ropărul. Din 1993, am fost membru al clubului de Science-Fiction Antares, până astăzi. Am activat ca grafician SF. Expoziții și premii, tabăra Sf Atlantykron, Quasar- Iași, Buzău, Jibou etc. Grafică publicată In Almanah Anticipația, revista Anticipația, revista String.
A ratat căsătoria cu o țigancă din Jibou
În tot acest timp, mi-am căutat răspusurile la întrebările existențiale și despre Dumnezeu, frecventând biserica și cercurile de credincioși. În 2002, am luat drumul pribegiei prin țară, ca ucenic într-o echipă de pictori bisericești, sub oblăduirea unui maestru pictor din Gura Humorului. Alături de această echipă am petrecut pe șantierele de pictură a peste 20 de biserici și catedrale din Bucovina, Ardeal și Moldova. Perioadă în care am făcut anii de ucenicie și stagiatură, la școala de pictură bisericească, a Patriarhiei Române. În 2008, am absolvit examenul de pictură bisericească și am devenit pictor autorizat. Din 2012 pâna în prezent am dus aproape de final, pictarea a două biserici din zona Buzăului. In prezent sunt student, anul II, la Facultatea de Teologie București, secția Artă Sacră. Pe plan sentimental, sunt necăsătorit. O tentativă de căsătorie a fost in 2010, după o prodigioasă relație cu o țigancă dintr-o șatră de țigani din Jibou. Pe viitor intenționez să absolv facultatea și să pictez biserici până la sfârșitul vieții.„
Rep.: De ce ai ales pictura bisericească ?
De fapt ea m-a ales pe mine. Eu nu prea m-am priceput să fac alegeri în viață. Iar dacă am ales vreun drum, el nu a avut continuitate. Mi-am dorit să fac multe lucruri. Am străbătut câteva dintre cărările artelor, încercând să mă descopăr și să-mi identific un făgaș prin universul artistic. Scriitura, muzica, sportul, grafica, toate acestea mi-au colorat frumos adolescența și perioada mea cea mai prolifică a anilor 90. Însă niciuna dintre aceste vocații nu au reușit să-mi pecetluiască viața, cu toate că le-am dăruit întreaga mea existență. Până la urmă prin rânduiala Lui Dumnezeu, pictura bisericească m-a ales ea pe mine.
Pictura bisericească m-a ales pe mine
Acest lucru s-a întâmplat în anul 2002, când am intrat într-o biserică din Brașov și care era în plin șantier de pictură. Moment în care toată structura mea lăuntrică a suferit modificări majore.
A fost dragoste la prima vedere. „Trebuie să te apuci de treabă !” mi-a dictat o voce interioară. Preotul pe care îl cunoșteam la acea biserică, m-a recomandat profesorului de șantier să mă primească ca ucenic. La primul contact vizual, profesorul m-a tratat cu o reținere, având în vedere că eram imbrăcat ca un rebel, cu o geacă de rocker și cu bocanci în picioare, în plină vară. Ca să-i satisfacă dorința preotului, profesorul mă acceptă ca ucenic spunându-mi: de săptămâna viitoare să vii la lucru cu haine de scandal și nu cu acestea scandaloase !
Rep.: Ce eveniment din viață te-a determinat să ai o astfel de turnură?
Nu neapărat un eveniment, ci pur și simplu așa s-au legat lucrurile. Turnura a apărut din senin. M-a luat prin surprindere. Eu nici nu mi-am imaginat până în acel moment că voi ajunge vreodată să pictez biserici. Cu toată viața excentrică pe care o duceam la acea vreme, eram totuși o persoană care mai mergea la biserică. Iar Dumnezeu mi-a oferit șansa să îmbin credința cu talentul practicând această profesie. Cumva am fost pescuit din vâltoarea mării și azvârlit pe puntea unei corăbii.
Rep.: Ce simți când pictezi?
Mă simt ca un descoperitor. Între perete și pensulă stau culorile ce vor da viață la ceea ce am să descopăr. Un preot duhovnic îmi spunea la un moment dat că Dumnezeu a creat și lucrurile din viitor. Tot ceea ce urmează să fie descoperit de către om, până la cel mai îndepărtat viitor, este deja creat de Dumnezeu.
Noi dăm doar praful la o parte de pe Creație
Și devenim astfel co-creatori la Creație împreună cu Dumnezeu. Prin descoperire. Iar un bun profesor m-a lămurit că nu trebuie să mă mâhnesc atunci când ceea ce pictez nu iese exact așa cum îmi imaginez și cum dorește inima mea, pentru că așa trebuie să fie de la creație. Așa e creat de Dumnezeu de la bun început. Pentru că și creația trebuie să aibe dovada unui drum al crucii până la desăvârșirea ei finală, prin noi oamenii.
Pe de altă parte simțirile îmi sunt legate și în funcție de etapele lucrării. La început mă simt alb, gol și sec, precum peretele cu frescă sau pânza. Apoi neîncrezător ca primele linii și tușe de construcție. Iar din aproape în aproape, mă simt tot mai animat și mai colorat, până mă pierd cu totul in compoziția lucrării. Iar atunci nu mai știu ce simt.
Continuarea articolului AICI
