Schimbarea e posibilă, însă presupune multă muncă și de multe ori aduce cu ea și durere. Durerea aceea de care foarte mulți dintre noi fug sau nici măcar nu sunt conștienți că există și îi dau mereu alte nume.
Sunt părți din viața noastră în care reusim să facem schimbări mai repede sau mai ușor și știm cât de bine se simte această victorie după perioade de încercări și frustrări. Vine cu multă liniște și împăcare. Însă sunt și alte părți din viețile noastre cu care simțim că ne luptăm nesfârșit. O numesc „luptă” pentru că așa ne exprimăm adesea și de multe ori chiar așa se simte – o luptă cu noi, cu ceilalți, cu viața, cu ceea ce doare, o luptă în care obosim, ne frustrăm, atacăm, renunțăm, ne pierdem speranța, o regăsim și pornim din nou în lupta în care se presupune că cineva trebuie să câștige și altcineva trebuie să piardă. În lupta cu sine, care parte din tine ți-a devenit inamic?
Ceed că ceea ce ne dorim noi de fapt este să nu ne mai doară. Dacă ne-am opri din luptat și ne-am apropia de durerea noastră în liniște, oare ce ar avea ea să ne spună? Oare de unde vine ea? Oare ce ar avea nevoie acea parte din noi care doare?
Dacă în locul armelor de luptă am pune iubirea, am putea transforma războiul în vindecare. Vindecarea vine când renunțăm la luptă, când reușim să vedem acei inamici ca fiind parte din noi. Recunoaștem și acele părți din noi mai „urâte”, mai „întunecate”, mai dureroase, părți pe care am învățat de-a lungul anilor să le negăm, sa le urâm, să le ținem ascunse, să le facem să dispară și cu care am intrat în luptă pentru că se activează, caută portițe prin care să iasă la suprafață și noi nu vrem să le lăsăm.
Nu e o luptă, e un proces. Un proces în care facem pași către noi, deschidem uși, facem cunoștință cu acele părți ținute captive în noi, le acceptăm, le vindecăm, le integrăm și devenim întregi.
Uneori durerea nu o să dispară cu totul, pentru că sufletul oamenilor poate avea în el, pe lângă rănile micuțe care se vindecă rapid, și traume care sfâșie și macină, răni adânci care vor lăsa în urmă cicatrici ce pot păstra cu ele o parte din durere. Însă în acest proces în care învățăm să ne apropiem de durerea noastră, ea devine mai mică, mai suportabilă, mai ușor de gestionat și reușim astfel să trăim în aromie cu tot ceea ce suntem, inclusiv cu durerea noastră.
Schimbarea vine odată cu vindecarea rănilor care sângerează în sufletul nostru, nu cu luptă sau fugă de ele, iar acesta nu, nu este un proces ușor, dar este posibil. Nu e ușor să schimbi fire de gânduri, trăiri, experiențe cu rădăcini adânc înfipte în carnea sufletului, fire care au crescut odată cu noi ani la rând în existența noastră, dar e posibil.
Uneori, în situații dificile e suficient să ne vedem pe noi și rănile noastre – doare ceva din mine și acolo am nevoie să caut răspunsuri, nu în afară. Și asta e o parte grea, un moment în care am fugi din noi dacă am putea, însă rămânem împreună. Lângă acea parte din noi care urlă de durere, de nedreptate, aducem acea parte din noi care o ține în brate și îi spune Îmi pare rău, Sunt aici, E în regulă, Mulțumesc, Te iubesc.
