O poveste din bătrâni spune că, pe vremuri, Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru veneau pe pământ călare, primul vara, iar ce-l de-al doilea iarna. Când Sfântul Gheorghe alerga cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzea, codrul înfrunzea, pământul se deschidea și se instala primăvara, iar când alerga Sfântul Dumitru împrejurul pământului, frunzele cădeau, începea să ningă și venea iarna. Se spune că între cei doi sfinți ar exista și astăzi un legământ pe viață și pe moarte: dacă pădurea nu este înfrunzită pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângeorz.
Aceeași soartă o are și Sâmedru dacă de ziua lui, pe 26 octombrie, Sângiorzul va găsi frunze pe arbori. De când au făcut această înțelegere, zilele lui Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru au rămas cele două soroace principale ale anului pentru arendarea moșiilor, închirierea caselor, dar și pentru începerea anului pastoral. Acesta poate începe fie în prima zi a verii, la Sfântul Gheorghe, după fătatul oilor, înţărcatul mieilor şi urcarea turmelor la munte pentru vărat, fie în prima zi a iernii, la Sfântul Dumitru, după coborârea turmelor și împerecherea oilor.
Foarte important este acum Focul de Sângiorz, caracteristic prin „aprinderea focului viu“, flacăra fiind obținută în urma frecării unor lemne uscate, după tehnici arhaice. El era caracteristic mai ales în mediile păstoreşti și se aprindea numai de către tinerii necăsătoriţi. La sate, ”focul viu ”se aprindea la date fixe, în ajunul Sfântului Gheorghe, iar pe munţi la data urcării oilor la stâne. Participanţii săreau peste foc şi, uneori, treceau şi animalele prin fumul produs de acesta, în timp ce se făceau strigături cu tematică pastorală.
Sursa: Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român
Foto: Icoană pe stică, secolul al XiX-lea, proveniența Șcheii Brașovului, Muzeul de Etnografie Brașov