Suntem mici la suflet…
Ne supărăm des. Suntem deranjați de ceilalți. Ne considerăm nedreptățiți. Noi suntem cum trebuie. Ceilalți, nu. Câte facem noi și câte nu fac ceilalți! Foarte atenți la detalii, foarte pedanți, căutători ai acului în carul cu fân.
Parcă noi am fi puși judecători peste ceilalți.
Diavolul este contabil, zicea Steinhardt. Socotește tot. Înregistrează. Orice cădere, orice scăpare, orice gând rău e al lui. Cele bune, nu. Nu există. Sunt întâmplătoare, fără valoare.
Dumnezeu, însă, e un generos. Iartă, dintr-un foc, totul. Trece cu vederea. Iubește, și de aceea iartă. Dar nu oricum, ci chiar uitând, făcând să dispară tot ceea ce odată era pentru tine răul în care parcă te afundasei atât de mult că nu mai aveai scăpare. Erai ca într-un nisip mișcător.
Și de acolo te-a scos la lumină, iertându-ți toate și îmbrațișându-te cum numai El știe. Ascultându-te, ștergându-ți lacrimile, redându-ți zâmbetul, bucuria.
Nicio judecată, nicio acuză, niciun reproș. Doar o îmbrățișare plină de dragoste. Nimic mai mult. Era tot ce aveai nevoie, de altfel.
Ca o întoarcere acasă.
De unde, dar, atitudinea asta de inchizitori pe care o avem asupra celorlalți?
Suntem suflete mici… De acolo.
De-am fi suflete mari, de ne-am asemăna mai mult cu Dumnezeu, am vedea lumea altfel. Am fi mai îngăduitori, mai domni, mai lorzi…
Un suflet mare le cuprinde pe toate (și nedreptățile, și rănile, și eșecurile). Le cuprinde și apoi le transformă, le schimbă în bine. Poate astfel să stea liber și nimic nu-l poate lipsi de bucurie și liniște.
Avem un Model, a Cărui răstignire o vom reactualiza în curând. Să învățăm de la El să fim suflete mari!
Foto: Taf
