Iubirea vrăjmașilor

Acest „vis” al cunoașterii teoretice ne este extrem de familiar atunci când ascultăm Evanghelia duminicală despre iubirea vrăjmașilor (Luca VI, 31-36). În confortul scaunului din biserică sau în liniștea lecturii, toți suntem de acord, la nivel abstract, că iertarea este nobilă și că vrăjmașii merită iubiți. Pare o lecție clară, pe care o stăpânim. Însă „trezirea” – contactul brutal cu realitatea în care cineva ne nedreptățește, ne jignește sau ne trădează – ne readuce în starea de neputință. Deodată, tot ce credeam că știm despre iubire și iertare se evaporă, iar teoria ideală din vis lasă locul neputinței noastre practice.

Cele mai grele cuvinte ale Evangheliei nu sunt cele pe care nu le înțelegem. Sunt cele pe care le înțelegem perfect, dar le amânăm. „Iubiți-i pe vrăjmașii voștri” face parte dintre ele. Le știm de la biserică, din lecturile personale, de la orele de Religie… Le-am auzit de zeci de ori, dar totuși, când cineva ne rănește cu adevărat, ele par scrise pentru alții, pentru sfinți, pentru oameni care n-au avut un coleg ca al nostru, o rudă ca a noastră, un vecin sau chiar un casnic. Hristos nu începe, însă, cu porunca iubirii, ci cu o oglindă: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea”. Înainte să vorbim despre ei, despre vrăjmași, ne cere să vedem ce așteptăm noi de la ceilalți: răbdare când greșim, înțelegere când cădem, o a doua șansă, a treia sau poate că nici nu mai știm a câta. Și apoi ne spune că tot atât să le dăm și noi.

Sunt ei tipologii umane, caractere teoretice, personaje din romane, eroi ai cinematografiei?

Vrăjmașul e omul care ne-a luat ceva: liniștea, banii, încrederea, reputația, anii. E colegul care ne-a luat meritul, vecinul care ne otrăvește viața, rudele care ne-au deposedat de moștenire, cineva care ne-a trădat, o persoană care ieri ne șoptea iubirea, iar azi ne arată cu degetul. Uneori e un om care nici nu știe că ne-a rănit. Dar Sfinții Părinți ne spun că cel mai periculos vrăjmaș nu e cel din afară. E mânia din noi, mândria care nu iartă, pomenirea răului care ne ține ostatici. Omul care urăște trăiește el însuși în închisoare, iar cel pe care îl urăște doarme adesea liniștit. Vrăjmașul din afară ne poate lua multe, dar numai cel dinăuntru ne poate lua sufletul.

Întrebarea aceasta e rar pusă și e cea mai incomodă. Cei mai mulți dintre noi nu ne-am gândit niciodată că am fost vrăjmașii cuiva. Ne știm intențiile bune și ne judecăm după ele, dar pe ceilalți îi judecăm după fapte. De aceea nimeni nu se simte vrăjmaș: rănim „din principiu”, „pentru binele lui/ei”, „pentru că așa e corect”, „pentru că am avut dreptate”.

Și totuși, există oameni care trec strada ca să nu ne întâlnească. Un copil care tace la masă, stă izolat în camera lui sau nu ne mai caută. Un părinte pe care nu l-am mai sunat demult. Un prieten căruia i-am spus într-o zi un cuvânt pe care el nu l-a uitat, iar noi l-am uitat de multă vreme. „Răul se vede din locul în care se primește, nu din cel din care se dă”. Când descoperim brusc că am fost vrăjmașii cuiva, ce ne dorim de la el? Să nu ne judece după cel mai rău moment al nostru. Să ne audă. Să ne lase să reparăm. Să ne ierte, chiar înainte să ne fi cerut iertare. Exact asta ne cere Hristos să le dăm celorlalți: „precum voiți să vă facă vouă oamenii”.

Creștinismul începe acolo unde reciprocitatea se termină.

Până să ajungem să iubim, este îndeajuns să iertăm. Este îndeajuns să fim milostivi. Nu ne cere Dumnezeu să simțim, ci să dăm, să facem bine. Iubirea creștină este mai întâi o hotărâre și o faptă, iar sentimentul vine, dacă vine, mult mai târziu. Cuvintele lui Hristos nu sunt, însă, un examen pe care îl picăm (cel puțin nu atâta vreme cât încă suntem pe cale), ci o direcție în care mergem. Se împlinesc în pași mici: o răutate pe care nu o mai spunem, o rugăciune pe care o rostim pentru cel care ne-a făcut rău, un telefon pe care îl dăm peste ani, un „iartă-mă” spus primul. Cel mai adesea nu devenim sfinți dintr-o dată; doar ne obișnuim, încet, să nu mai fim vrăjmași.