Semănătorii

În Duminica a XXI-a după Rusalii, Sfânta Evanghelie ne pune înainte una dintre cele mai cunoscute și mai profunde pilde rostite de Mântuitorul Iisus Hristos: Pilda semănătorului (Luca 8, 5-15). O imagine simplă, desprinsă din viața de zi cu zi, ascunde un adevăr fundamental despre felul în care omul primește cuvântul lui Dumnezeu și despre puterea acestuia de a rodi în suflet.

Semănătorul iese să semene. Sămânța cade în locuri diferite: lângă drum, pe piatră, între spini și pe pământ bun. Deși sămânța este aceeași, rodul nu este pretutindeni același. Unele semințe sunt călcate în picioare, altele se usucă din lipsa rădăcinii, altele sunt înăbușite de spini, iar cele care ajung pe pământ bun cresc și aduc rod însutit.

Explicând pilda, Mântuitorul ne descoperă că sămânța este cuvântul lui Dumnezeu, iar pământul reprezintă inima omului, cu dispozițiile, preocupările și frământările sale. Dumnezeu seamănă cu generozitate, fără să înceteze a chema și a oferi. Însă felul în care cuvântul Său este primit și păstrat depinde și de starea sufletească a celui care îl ascultă.

Dincolo de înțelesul ei duhovnicesc, această pildă ne oferă și o perspectivă deosebit de valoroasă asupra educației.

Nu întâmplător, Pilda semănătorului este citită și la slujba de Te Deum săvârșită la începutul anului școlar. Ea devine astfel un îndemn adresat profesorilor, elevilor și părinților, amintindu-ne că orice început de an școlar este, într-un anumit sens, un nou timp al semănatului.

Primul lucru pe care îl observăm este generozitatea semănătorului. El nu măsoară terenul și nu aruncă sămânța doar acolo unde e sigur de rod. Seamănă peste tot, cu aceeași mână largă.

Așa ar trebui să arate orice act educativ. Profesorul nu intră la clasă cu liste de elevi „promițători” și elevi „pierduți”. Prezintă lecția pentru toți, cu aceeași dăruire. Nu știe care sămânță va încolți mâine și care peste douăzeci de ani, într-o seară în care un om matur își va aminti brusc o vorbă auzită la școală.

Educatorul seamănă, dar nu controlează roada, dincolo de a verifica dacă aceasta a ajuns la cei cărora le-a fost semănată. Din această smerenie ar trebui să plece orice dascăl, și orice părinte.

Profesorul intră în fiecare zi în clasă purtând cu sine o mulțime de semințe: cunoștințe, deprinderi, valori, principii morale și exemple de viață. Unele sunt transmise prin lecțiile predate, altele printr-un sfat oferit la momentul potrivit, printr-un gest de încurajare, printr-o observație făcută cu blândețe sau prin puterea exemplului personal.

Educația nu înseamnă doar transmiterea unor informații și formarea unor competențe. Ea presupune și cultivarea caracterului, descoperirea vocației, dezvoltarea responsabilității și pregătirea copilului pentru a deveni un om capabil să discearnă între bine și rău.

O lecție bine explicată poate deschide un drum către cunoaștere. Un profesor care își tratează elevii cu respect îi poate învăța ce înseamnă demnitatea. O încurajare oferită unui copil care nu mai are încredere în sine îi poate reda curajul de a încerca. Iar un exemplu de cinste și corectitudine poate rămâne viu în conștiința unui tânăr mult după ce acesta a uitat detaliile unei lecții.

Asemenea semănătorului, educatorul trebuie să aibă încredere în valoarea seminței pe care o pune în pământ și să nu renunțe doar pentru că roadele nu se văd imediat.

De multe ori, rezultatul muncii nu se vede imediat. Cuvintele rostite astăzi pot fi înțelese abia peste ani, iar un gest aparent neînsemnat poate căpăta, în timp, o importanță neașteptată.

Sigur că și solul este important!

Și, asemenea tipologiilor din Evanghelie, și în clase regăsim soluri diferite. Elevii nu pornesc toți de la același nivel, nu au aceleași capacități de înțelegere, aceeași motivație sau aceeași deschidere către învățare. Unii asimilează repede informațiile, alții au nevoie de explicații suplimentare. Unii participă cu entuziasm, alții rămân retrași, neîncrezători sau aparent dezinteresați. Există copii care beneficiază de sprijinul constant al familiei și copii care vin la școală purtând poveri despre care profesorii cunosc prea puțin.

Dacă semănătorul ar judeca valoarea seminței numai după primele rezultate, ar putea ajunge să renunțe la o parte dintre ogoare. Profesorul, la rândul său, riscă să considere un copil incapabil doar pentru că acesta nu răspunde așteptărilor într-un anumit moment.

Una a căzut lângă drum…

Drumul este pământul bătătorit de multe treceri. Gândurile sunt mereu în altă parte, atenția e fragmentată, iar telefonul trage mai tare decât orice cuvânt. Sămânța nu apucă să intre, pentru că e luată înainte de păsările grabei, ale distracției și ale grijilor mari pentru un suflet atât de mic. Mulți copii de azi nu sunt răi sau needucați. Sunt pur și simplu „bătătoriți” de prea multe stimulări.

Alta a căzut pe piatră…

Aici sămânța încolțește repede, cu entuziasm, dar nu are rădăcină. Este elevul care se aprinde la început de an, își face planuri, promite că „de data asta e altfel”. Pe la mijlocul semestrului entuziasmul se stinge. Nu lipsește dorința, lipsește adâncimea. Rădăcina se face din răbdare, din exercițiu zilnic, din lucrul neobservat. De multe ori piatra aceasta este o rană veche sau o lipsă de încredere pe care nimeni nu a observat-o.

Alta a căzut între spini…

Sămânța crește, dar nu singură. Alături cresc grijile, plăcerile și lăcomiile pe care Evanghelia le numește pe nume. În limbajul copilului de azi, ele sunt compararea continuă cu ceilalți, goana după aprobare, certurile din familie, presiunea notelor și a admiterii. Sămânța nu moare, dar este sufocată încet, fără zgomot. Aici avem nevoie de grădinari, adică de adulți care știu să curețe, cu blândețe, ce nu lasă copilul să respire.

Dar alta a căzut pe pământ bun…

Rodul însutit nu este, în pildă, o minune. Este rezultatul unei inimi care, spune Mântuitorul, aude cuvântul și îl păstrează cu inimă bună și curată și rodește întru răbdare. Rodul vine din păstrare și răbdare. Nu este vorba despre elevul cu cele mai mari medii, ci despre cel care lasă cuvântul să se așeze și să lucreze în el.

Desigur, ne place să citim pilda gândindu-ne la „ceilalți”: elevii cu probleme, părinții neatenți, vremurile grele. Dar fiecare dintre noi, profesor, părinte sau duhovnic, a fost și drum, și piatră, și spini, și, din mila lui Dumnezeu, uneori și pământ bun.

Asta ne cere două lucruri.

Mai întâi, să lucrăm pământul pe care îl avem în noi.Nu poți semăna ce nu ai primit și nu poți răbda în copil ceea ce nu ai răbdat în tine.

Apoi, să nu disperăm de niciun copil. Pământul se poate schimba. Piatra se poate sparge, spinii se pot smulge, drumul se poate înmuia după o ploaie. Iar un cuvânt bun, spus la timpul lui, poate fi începutul acestei schimbări.