Orice om are, în sine, capacitatea de a face fapte bune și plăcute lui Dumnezeu!
Oricât de departe am fi de Dumnezeu, oricât de căzuți, oricât de împătimiți, putem fi capabili de ridicare!
E nevoie doar de atenție, de dorință și de încredere că Dumnezeu ne este alături în orice clipă, așteptând intenția noastră de a schimba ceva în bine. Un mic pas, un mic gest frumos, o evitare a unui rău la îndemână și spre care poate că tindem, în momentele noastre de negândire, de reacții automate, poate însemna începutul unei întoarceri, găsirea unei noi căi, cea a binelui.
Măcar cu atât să rămânem din această zi de miercuri, a săptămânii patimilor. Când gestul femeii păcătoase, care a uns cu untdelemn pe Hristos, cu prețiosul untdelemn, a însemnat o modalitate de a alina o suferință viitoare, anticipată. A fost atentă la „nevoia” Lui. A făcut un gest frumos, i-a fost alături.
„Și se va spune în toată lumea ce a făcut ea!” Ca exemplu că până și Dumnezeu are nevoie de empatia omului, că vrea să trezească în om gingășia aceea de care este capabil, sensibilitatea aceea ascunsă, de multe ori, în umbra durității la care ne cheamă lumea în care trăim.
E și Iuda pe acolo, prin preajmă, desigur, cu ochiul lui vigilent, analitic, sofisticat, care pune la îndoială acest gest. Ca orice Iuda din istoria acestei lumi, care pune la îndoială toate gesturile frumoase ale celorlalți, bănuindu-i de cine știe ce sau găsind, mereu, o altă întrebuințare a banilor, gesturilor, sensibilităților. O altă direcție, spre care nu merge niciodată, dar știe să o impună celorlalți.
„Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe,
simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiţă şi tânguindu-se
a adus Ţie mir mai înainte de îngropare, zicând:
Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului,
şi întunecată şi fără de lună pofta păcatului.
Primeşte izvoarele lacrimilor mele,
Cel Ce scoţi cu norii apă din mare;
pleacă-Te spre suspinurile inimii mele,
Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune.
Ca să sărut preacuratele Tale picioare
şi să le şterg pe ele iarăşi cu părul capului meu.
Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în Rai în miazăzi,
de frică s-a ascuns.
Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale,
Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu?
Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta,
Cel Ce ai nemăsurată milă”. (Cântare de la Denie)
