Poate că așa a gândit Iuda, când s-a făcut „risipa” de mir. Ăsta să fi fost momentul deciziei de a-l vinde pe Învățător?
Veșnica problemă financiară. Întotdeauna se putea face altceva mai bun cu banii. De ce biserici? Poate autostrăzi, spitale, școli, acte de caritate… Cu banii ăștia. Cu ceilalți, nu. Se găsesc alte „priorități”. Dumnezeu poate aștepta.
Hristos, Care ne pune înainte grija pentru nevoile celorlalți ca fiind criteriul de bază în câștigarea Raiului, iată că are un moment de gândire la Sine. Așa să fie, oare? Sau ne spune: bucurați-vă de Dumnezeu! Plângeți-L pe Dumnezeu, Care urmează să-Și vadă Fiul răstignit, mort și îngropat, și consolați-L, dăruindu-i toată atenția voastră!
De ce femeia păcătoasă nu avea dreptul de a face cu bunul ei ceea ce poftește? Cum dobândise, oare, mirul? (300 de dinari!!! O avere, dacă ținem cont că un dinar era răsplata unei zile de muncă). E mai puțin relevant. Important e că a ales să-l folosească pentru a-L unge, în chip profetic, pe Cel ce peste puțin timp avea să moară pentru noi. Și pentru ea, desigur.
Un gest care rămâne, peste veacuri, un îndemn la a oferi lui Dumnezeu ceea ce avem mai de preț. Ce iubim mai mult, să încredințăm lui Dumnezeu!
În antiteză, „casierul” Iuda se gândea la valoarea darului, la ce se putea face cu banii obținuți din vânzarea darului. Cu comisionul de cuviință, evident, pentru că „cine împarte, parte își face”, nu-i așa?
Iată cum unii recuperează teren, după o viață de risipă, departe de Dumnezeu, iar alții pierd totul, pe final, după ce au avut la dispoziție tot contextul îmbogățirii în Dumnezeu.
Iuda vs. femeia păcătoasă.
Pe cine urmăm?
Foto: Taf
