Osana, Fiul lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!
Ne bucurăm că ne calci pragul! Bine ai venit!
Și cam atât…. Pentru cei mai mulți.
Pentru cei puțini, însă, care credeau cu adevărat în „Domnul Care venea călare pe mânzul asinei”, era doar o pregustare a adevăratei slave pe care Dumnezeu o primește din veac de la îngerii Săi și, mai apoi, de la comunitatea creștină drept slăvitoare.
Au primit „vedeta zilei”, dar doar atât au văzut: pe cel ce înviase pe Lazăr. Un star. Personajul de prima pagină a ziarelor. Poate pe unul pe care îl vor putea urmări făcând și alte fapte minunate, ceva și pentru ei, poate.
Nu va trece mult, doar câteva zile, și oamenii vor uita. Ca atunci și astăzi: oameni care primesc cu bucurie și interes senzaționalul, circul, bucuria de moment, care nu responsabilizează cu nimic. E despre el, cel care face ceva pentru noi. El depune efortul, el se străduiește. Noi primim. De ce nu?
Dar să nu cumva să pretindă ceva de la noi! Sau măcar să descoperim că nu e perfect! Că imediat uităm tot. Până la urmă, ce a făcut atât de extraordinar?
Îl iscodim și căutăm nod în papură pentru orice. Găsim noi ceva să nu ne convină, astfel încât orice ar fi făcut până atunci, să fie minimalizat sau chiar anulat.
Numai că Cel ce venea știa toate acestea, iar slava lor nu o primea ca pe ceva permanent. Știe firea umană cea inconsecventă, cea mofturoasă, cea pretențioasă la oricine și orice, dar nu și la sinele propriu.
Și nu venea spre slavă, ci venea tot pentru ei, spre pătimire, spre a Se lăsa în mâinile lor, la decizia lor: vor salva pe Dumnezeul pe Care Îl intuiseră și aclamaseră, vor risca spre a câștiga sau vor merge pe decizia la îndemână, pe decizia confortabilă, de a salva pe unul de-al lor?
Știa ce va urma… Și totuși, din dragoste vine!
