În tradiția noastră românească, șezătoarea este în general specifică mediului rural, și are loc în serile de iarnă. Cei care participa la astfel de șezători lucrează, cânta, povestesc și joacă diverse jocuri. Ciclul șezătorilor avea loc după terminarea muncilor agricole, înainte de postul Crăciunului și se încheia înainte de postul Paștelui.
Este o datină veche.
În astfel de întâlniri aveau loc și schimburi de informații despre evenimentele petrecute și era un prilej de încheiere a viitoarelor căsătorii.
În ultimii ani a luat amploarea un fenomen nou și frumos, șezătoarea urbană.
Iubesc poveștile, să le citesc, să le trăiesc, să le spun mai departe și mai nou să le și scriu.
O astel de poveste se scrie de mulți ani în Șcheii Brașovului.
Povestea șezătorilor, poveste din care cu drag și mândrie fac parte.
Multă lume mă întreabă: “Dar ce faceți voi acolo? De ce vă întâlniți?”. Le zâmbesc ștrengărește și îi invit să participe la o șezătoare.
În lumea în care trăim, plină de tehnologie, de interacțiuni mai mult în mediul online, de ateliere postate pe youtube, cărți citite pe tabletă și am o mulțime de astfel de exemple, șezătoarea este pentru mine un loc unde respir, un loc în care mă regăsesc, un loc în care simt că aparțin neamului.
Sunt alături de fete dragi și de lucru de mână.
Șezătorile urbane sunt un loc în care oamenii se întâlnesc, schimbă impresii despre lucrul pe care îl au, gustă din bucatele aduse de fiecare, deapănă povești frumoase, construiesc proiecte comunitare și unde doritorii pot deprinde tehnici de lucru diverse.
Nu ajung cât de des mi-aș dori, de multe ori alte proiecte mă determină să trec mai rar pe la șezătoare, dar când ajung mă simt acasă, între prieteni, ca într-o mare familie. De multe ori îmi imaginez că mă aflu cu 70-80 de ani în urmă și îmi dau seama că în astfel de șezători timpul stă în loc, se oprește, nu ne dăm plecate pe la casele noastre.
Am pășit pentru prima oară într-o astfel de șezătoare cu foarte mulți ani în urmă alături de Grupul Șezătoare din Șcheii Brașovului. Recunosc că aveam ceva emoții, eu nu coș, nu pentru că nu aș știi să cos, ci pentru că iubesc mult să croșetez este acel meșteșug care mă definește.
Aveam în traistă un ghem de lână și o croșetă, îmbrăcasem o ie dragă mie și m-am așezat cuminte la masă și am început să croșetez.
Totul s-a petrecut atât de firesc, prieteniile s-au legat, și săptămână de săptămână grupul nostru a crescut frumos.
Au trecut mulți ani, șezătoarea se ține acum într-o locație minunată din Șchei, o căsuță monument, cu o grădină primitoare și cu ușa cu zăvor, zăvor pe care când îl ating simt că am atins mâinile a multor generații ce au trecut pe acolo.
Voi continua seria poveștilor din șezători! Acest mic articol este doar începutul.
Gabriela Bularca – Artizan
