„Asta e.
Caută să vezi greșelile tale și lasă-i pe ceilalți. Să vezi fărădelegile tale, halul în care te afli…
Ești curios de ce-a zis unul, de ce-a făcut altul… Iar după aceea te întrebi de ce nu te poți liniști. Te întrebi de ce nu ești bine.
Cum să fii?
De vreme ce tu nu te preocupi de tine.
Ai făcut prioritate din viețile celorlalți. Vrei să-i îndrepți pe aceia, să-i cumințești, să pui ordine în viața lor.
De parcă cineva te-a numit judecător.
Privește, omule, la sinele tău, vezi ce poți face mai bine pentru tine.
Doar să fie spre bine.
Fă curățenie în casa ta și lasă-l pe vecin să caute într-ale sale… Fă un început. Străduiește-te…
Să vezi greșelile tale și să nu-l osândești pe fratele tău…
Doar atât.”
(Eleftherios G. Eleftheriadis, Psiholog M.Sc., Din inimă… Texte despre viața cotidiană și veșnicie)
Cam asta este, în sinteză, ceea ce ne pune înainte Denia Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, din seara de miercuri a săptămânii a 5-a a Postului Mare.
După ce, în prima săptămână, acest canon de pocăință a fost împărțit în 4 zile, de data aceasta, rânduiala îl așază pe tot într-o singură seară, parcă bazându-se pe eforturile depuse până acum de fiecare credincios pentru a-și pregăti inima spre întâmpinarea jertfei și învierii Domnului.
Bun prilej pentru descoperirea sinelui!
Stăm, de multe ori, într-o așteptare a momentului prielnic schimbării în bine, a punerii „începutului bun”.
Așteptăm să fim pregătiți pentru a porni pe drumul pocăinței. Amânăm permanent momentul. Parcă prea îndrăgostiți de căderile noastre. Simțim că e nevoie de o schimbare, că nu suntem bine (nici cu noi, nici cu ceilalți, nici cu Dumnezeu), dar parcă nu avem curajul de a schimba ceva.
Ne găsim în fața acestei capcane a amânării, a așteptării momentului potrivit. Când, de fapt, cel mai potrivit moment este astăzi, acum.
Ne temem că nu știm drumul. Nici nu trebuie. Un prim pas și calea se va deschide. Ne va învăța, ne va arăta drumul. Orice pas spre îndreptare deschide perspective noi.
Perfecționarea ține și de interior.
De căutarea a ceea ce e mai bun în noi, mai aproape de ceea ce înseamnă urmarea asemănării cu Dumnezeu, pornind de la chipul cu care am fost înzestrați.
Iar calea se deschide prin introspecția tăioasă, crud realistă, până în adâncul ființei noastre, o descoperire a întregului întuneric din noi, prilej de a ne manifesta iubirea față de noi înșine, dar nu de falsul sine pe care îl ținem la suprafață, pe care îl fabricăm și îmbrățișăm. Ci de noi, așa cum suntem, cu toate lipsurile noastre, cu îndoielile, urâțenia și căderile noastre.
Și din această îmbrățișare a laturii negative din noi va veni dorința schimbării.
Nu facem curat, până nu realizăm câtă murdărie e în noi!
Asta ne pune în față Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Găsirea sinelui. A fiului risipitor din noi. Și aducerea lui pe făgașul firesc, pe calea spre asemănarea cu Dumnezeu.
Ăsta e momentul!
Foto: Taf
